Averea scriitorilor
Sunt scriitori care publică zeci de romane, primesc o primire bună de la cititori, niște slam-uri ale criticilor celebri, cel puțin cel care găsește timp și prilej să se ocupe de ele, și apoi dispar, fără urmă. Și uităm treptat de ele de-a lungul anilor. Nu apar în istoriile literare școlare, cel mult câteva citări în cele universitare. Lor le sunt dedicate unele teze de licență, unele conferințe, în general mai mult locale decât naționale, unele denumiri de străzi, piețe, biblioteci.
Dar nimeni, dacă nu sunt specialiști, nu știe cine a fost acel scriitor. Iar când în timp una dintre lucrările lor se epuizează în cataloagele editurii, aceasta nu mai este retipărită, decât dacă vreun editor îndrăzneț, sfătuit de expertul de garda, nu încearcă o repeșcare dificilă și, financiar vorbind, riscantă.
Acești scriitori au umplut doar, la vremea lor, zilele și imaginația cititorilor, s-au făcut iubiți, ceea ce cu siguranță nu este puțin, într-adevăr este mult, dar uitarea cade inevitabil asupra lor. Un timp ca azi.
Ei bine, aceasta a fost, printre multe altele, soarta lui Anton Giulio Barrili, un povestitor (și mult mai mult) de la sfârșitul secolului al XIX-lea, care merita un loc în primul rând în „literatura de consum” a perioadei sale. A trecut prin etapele popularității, apoi a dispărut treptat, alături de generațiile care l-au apreciat și iubit, în acea continuă alternanță de scriitori și cititori.
La vita
Anton Giulio Barrili s-a născut la Savona în 1836. Și-a terminat studiile în mod regulat, iar după absolvirea literaturii s-a dedicat în întregime jurnalismului. Mai întâi a înființat și a compus singur un săptămânal, „L’occhioletto”, apoi a colaborat cu alte ziare genoveze.
La douăzeci și patru de ani s-a înscris într-un ziar, al căruia i s-a încredințat apoi regia: „Movimento”. În scurt timp reușește să o facă una dintre cele mai autoritare voci ale peninsulei.
În 1874, la vârsta de 38 de ani, a înființat și a condus un alt ziar, „Il Caffaro”, obținând rezultate atât de pozitive, încât activitatea sa nu a scăpat ochiului atent al bărbatului care pentru o scurtă, dar intensă perioadă, a devenit redactorul tipului de tara: Angelo Sommaruga.
La începutul anilor optzeci ai secolului al XIX-lea, acest tânăr editor milanez prin naștere, dar sardinian și apoi roman de adopție, se dovedea a fi un adevărat minune editorial, iar mulți autori celebri, începând de la Carducci și D'Annunzio, sunt atrași irezistibil. la ea. În Barrili, editura în vârstă de douăzeci și cinci de ani oferă regia unui săptămânal, „Duminica literară”, pe care noul regizor îl abordează cu mare entuziasm. Experiența nu a durat însă mult, pentru că în anul următor, 1885, imperiul editorial și cultural al Sommaruga s-a prăbușit în mod senzațional din cauza unei serii de evenimente politico-judiciare foarte complexe.
Risorgimento și lupta politică
Barrili pleacă apoi din nou pentru noi experiențe. Pasiunea lui pentru jurnalism rămâne mereu ridicată și pentru a apăra onoarea ziarelor în care scrie nu ezită să susțină diverse dueluri, vreo douăzeci, în timpul cărora este și grav accidentat.
Dar angajamentul față de presă nu l-a îndepărtat de ardoarea „patriotică”. În 1859, la doar douăzeci și trei de ani, a luat parte la cel de-al doilea război de independență. Mai târziu a îmbrățișat idealurile lui Garibaldi și a luptat alături de eroul celor două lumi.
În 1866 a fost unul dintre cei treizeci și opt de mii de voluntari care l-au urmat pe Garibaldi în al treilea război de independență, iar în anul următor a fost din nou alături de el în nefericita întreprindere de la Mentana, unde a fost grav rănit.
El rămâne întotdeauna unul dintre cei mai convinși susținători ai eroului din două lumi, poate chiar este secretarul acestuia. El este, cu siguranță, cel care întocmește unele dintre proclamațiile generalului, grație filonului extrem de fericit și de lejer cu care este înzestrat, rafinat în îndelungata sa practică de jurnalism. Și întotdeauna el a fost, în 1882, cel care a ținut din inimă reconstituirea funerară, la Genova și în alte locuri.
În 1895 a publicat o carte de memorii, Cu Garibaldi la porțile Romei, în care a retras cu o modestie rară momentele esențiale ale prieteniei sale cu Garibaldi și evenimentele tragice, deși glorioase, la care a luat parte alături de el.
Abordarea literaturii
Ajunge la literatură, s-ar putea spune, prin „invitație” sau prin „provocare”. De altfel, se spune că într-o seară la teatru niște doamne amabile, care deja îl prețuiau pentru activitatea sa jurnalistică, după ce au citit o poveste compusă în 1865, căpitanul Dodero, l-au rugat să scrie un roman bun pentru anexa ziarului. Și întrucât a doua zi este Sfânta Cecilia, se hotărăște să le facă pe plac, numindu-și primul roman cu numele sfintei.
Au urmat multe altele, vreo şaizeci, aproape toate destinate iniţial anexei unui ziar, care apoi, dată fiind primirea excelentă pe care o primesc din partea publicului, mai ales feminin, trec la publicare în volum.
O scriere gratioasa si placuta
Scrisul îi este plăcut, iar cantitatea lucrărilor sale mărturisește din belșug acest lucru. Lui îi apar poveștile în mintea lui deja definite, trebuie doar să le pună pe hârtie, aproape ca și cum ar scrie sub dictat. În fiecare dimineață, spun ei, înainte de a ieși din casă, el notează zece, douăzeci de pagini. Și acesta i se pare cel mai bun mod de a începe ziua.
Într-o seară, Protonotari, directorul „Nuova Antologia”, revistei înființate de Gian Pietro Vieusseux, s-a întors la el pe nerăsuflate, pentru că nu avea nici un roman de tipărit a doua zi în anexa revistei sale. Barrili îi răspunde cu regret că nu are nici un roman în sertar și, cu siguranță, nu este în stare să pregătească pentru a doua zi dimineața cele douăzeci de mape pe care Protonotari le cere atât de disperat de la el. Și de aceea îl descarcă de durere, dar neputând să-l satisfacă. În dimineața următoare, însă, Protonotariul a găsit pe biroul său cele douăzeci de mape cu care ar fi început romanul Arrigo il Savio, din care autorul avea să tragă mai târziu și o comedie, Zio Cesare.
Scriitura lui, elegantă, plăcută, captivantă, tipică prozei bune de secol al XIX-lea, se adaptează perfect gusturilor unui public pe care el, ca jurnalist și redactor de ziare, îl cunoaște temeinic și știe să-l răsfețe și să-l lingușească. Așa se nasc nenumărate povești, mai ales din dragoste, dar și din aventură sau memorii, toate răsplătite de favoarea publicului, care îi câștigă, așa cum îi mărturisește însuși autorul unui prieten, „multe mii de bancnote în fiecare an”. Și, ca să vă faceți o idee, o mie de lire corespunde mai mult sau mai puțin salariului anual al unui funcționar public. Printre cele mai de succes lucrări amintim Ulmul și iedera și Ca un vis.
O versatilitate extraordinară
Știe să treacă de la romanul de aventuri la cel fantastic, de la cel realist la cel memorialist, dar poveștile de dragoste sunt cele care îi câștigă cea mai mare urmărire în rândul cititorilor și mai ales în rândul cititoarelor. Poveștile lui romantice se termină mereu fericit, nu au rezultate dramatice, nu descriu evenimente tulburi sau iubiri păcătoase, nu există protagoniști perversi, ci mereu personaje drepți și bune.
Acest lucru îi permite să-și creeze o poziție proeminentă în simpatia cititorilor, bine documentată de tirajele la care ajunge. Lansate la sfârșitul secolului al XIX-lea, cele mai de succes romane ale sale au ajuns la 70-80.000 de exemplare în 1940. Nu sunt cele mai mari succese ale perioadei, care se laudă cu mult mai multe tiraje, dar denotă totuși o prezență continuă și constantă a lui Barrili în peisajul editorial al țării.
O prezență proeminentă și în predare
Barrili se dedică și predării. Mai întâi ca profesor de liceu, apoi profesor de literatură italiană la universitate. Mare expert al lui Dante, a obținut predarea datorită interesului direct al lui Carducci, pe atunci o figură foarte influentă în repartizarea catedrelor universitare.
În 1903 a devenit și rector al Universității din Genova. Se bucură de reputația de a fi foarte iubit de studenți, atât de mult încât, în rarele ocazii în care este absent și nu poate să dea lecții, în rândul elevilor săi apar fețe lungi și dezamăgiri sincere.
activitate politică
Nu poate lipsi o personalitate polivalentă, cu o mie de interese și tot atâtea pasiuni, capabilă de ritmuri de muncă absolut prohibitive, nici măcar o carieră politică. Aceasta este oarecum pregătită de activitatea jurnalistică și de ardoarea patriotică intensă de care dăduse dovadă în repetate rânduri.
În 1876, exact la patruzeci de ani, participă la alegerile politice decisive, cele care aveau să ducă la succesul alinierii de stânga a lui Depretis, în listele cărora se prezintă. L-a depășit pe candidatul advers și a obținut scaunul în circumscripția Albenga, iar timp de trei ani, până în 1879, a stat pe băncile parlamentului. Apoi, dezgustat de climatul politic național corupt, și-a dat demisia, care a fost însă respinsă în unanimitate. Retrimise, la 14 decembrie 1879 au fost în cele din urmă acceptate. Și începe să fie profesor de liceu. Este foarte amuzant să te gândești la vremurile de astăzi!
A murit în reședința de vară din Carcare, în provincia Savona, în 1908, la vârsta de șaptezeci și doi de ani. Orașul a numit biblioteca municipală după el și încă îi onorează memoria cu expoziții și dezbateri.
