Deja la sfârșitul anilor 90 s-a înregistrat o scădere a interesului pentru tot ceea ce reprezenta antichități, în special pentru mobilierul și obiectele de epocă „cu gust de recunoaștere burgheză”. Acest lucru s-a întâmplat din mai multe motive, primul, ca o consecință a unei supraevaluări dincolo de valoarea reală a obiectului care a caracterizat tendința pieței din anii 80 și 90, unde binele oricărei epoci și forme care „a devenit la modă” a fost disputat între mai multe persoane cu o creștere consecutivă a valoarea sa de vânzare, a doua, pentru o schimbare a stilului de viață care începea să transforme societatea, și infinit deoarece acel bun nu mai reprezenta un motiv de poziţie socială.
Societatea din „modernă” iubitoare de clasic s-a transformat încet-încet în „contemporan” preferând o nouă imagine nu mai legată de scheme prefigurate, ci mai degrabă capabilă să inoveze construind propriul „stil” nou. În acest context social pentru stare sine qua non, Gli obiectele și mobilierul antic nu mai puteau reprezenta un statut.
Astăzi, spațiile de locuit s-au micșorat, iar mobilierul nu ar trebui să pună probleme dacă în orice moment te hotărăști să te muți. Într-o societate ca a noastră, mobilierul important poate părea solicitant, motiv pentru care au fost înlocuite cu alte obiecte de valoare precum o mașină de lux sau un ceas important care poate să fi aparținut unor „celebrități”, doar uitați-vă la rezultatele celor mai recente studii internaționale. licitaţiile Sotheby's sau Christie.
O premisă sau tendință care a văzut multe case de licitație să reducă și să închidă departamentul de antichități clasice, păstrând doar zona de specialitate a tablourilor, desenelor și obiectelor rare. Italia a experimentat, probabil, această „suferință” mai mult decât alte țări, tot din motive mai contingente, în primul rând criza economică prin care a trecut în ultimii ani și apoi o serie întreagă de dificultăți birocratice care însoțesc adesea dorința de a vinde sau cumpăra o operă de artă antică. Și uite așa se constată o scădere a interesului față de obiectele prezentate în catalog de casele de licitații, uneori nevândute sau dacă sunt achiziționate cu premiile la cea mai mică estimare.
În toate acestea, trebuie să excludem totuși toate acele lucrări de valoare istorică, atribuibile segmentului „înalte antichități”, adică tot ceea ce intră în ceva unic, poate fi o piesă de mobilier precum un tablou antic, de preferință vechi maestru, unde inregistram o cerere foarte puternica venita din toata lumea, datorita unei piete in expansiune legata de noii "scrooges" din China, Rusia sau Orient.
Confirmarea că antichitățile de ultimă generație nu se confruntă cu nicio criză vine Tefaf, târgul desfășurat la Maastrich în fiecare an în luna martie și care reunește cele mai bune galerii internaționale cu cele mai bune opere de artă și antichități. Un loc aproape de cult pentru colecționarii din întreaga lume, care ajung în frumosul oraș olandez deja conștienți că găsesc lucrări de o frumusețe extraordinară și adesea însoțite de prețuri uluitoare.
Așadar, nu aș vorbi de o criză de antichități, ci de un moment dintr-un interval de timp, care deja revizuiește conceptul și valoarea „operei antice” în sensul ei real și concret, cu o selecție mai mare de lucrări, obiecte care, pentru a intra pe piata vor trebui sa fie de calitate superioara si sa nu mai fie atribuibile acelei „marfuri vechi” care ani de zile a fost supraevaluata doar din cauza cererii excesive si nefondate si care inregistreaza astazi o pierdere de peste 30%. Totuși, rămâne greu de imaginat cum va fi viitorul, cert este că istoria ne învață: crizele și schimbările de epocă nu au distrus niciodată nici sensul, nici frumusețea artei.
