„La bifurcație. Munca, unire și reprezentare în Italia de astăzi”, publicată de Donzelli, este o carte bine documentată, actualizată și problematică, care scoate dezbaterea despre unire din negura cimmeriană de ideologie, demagogie politică instrumentală și minimalism operațional. Autorii săi Mimmo Carrieri și Paolo Feltrin ne oferă o imagine empirică comparativă a evoluției modelelor politico-organizaționale care au ajuns să se definească în cadrul sindicatelor europene, cu unele incursiuni în Statele Unite, în lumina schimbărilor profunde induse. de criza economică în structura productivă, a pieţei muncii şi a bunăstării.
Faptul remarcabil care reiese este scăderea semnificativă a ratei de afiliere a sindicatelor, deși în diferite măsuri în diferitele țări și, în unele cazuri, împotriva creșterii numărului de membri în termeni absoluti. Curba ratei sindicalizării în aproape toate țările europene prezintă o fază ascendentă care culminează aproximativ între începutul anilor 80 și 90 când începe parabola descendentă, deși cu tendințe diversificate, care continuă până în zilele noastre când se înregistrează o ușoară îmbunătățire. La baza acestei tendințe se află factori care țin de ciclul economic, dar mai ales de schimbările structurale de pe piața muncii, sistemul antreprenorial și organizarea producției induse de globalizare și de efectele apariției tehnologiei informației și comunicațiilor în ceea ce privește sociologul Castel o definește drept „societatea informațională”.
Aceste noi aranjamente sunt grefate pe specificul realităţilor naţionale individuale în ceea ce priveşte structura relaţiilor industriale şi în ceea ce priveşte dispozitivele instituţionale care reglementează acţiunea sindicală. Analiza ratelor de sindicalizare din țările europene arată că „reprezentativitatea sindicatului este mai puternică acolo unde își extinde misiunea extinzându-și rolul asupra momentelor, funcțiilor și serviciilor care reglementează accesul și ieșirea din piața Muncii”. O tendință inversă față de cea a funcției politice contractuale, care ar trebui să constituie axa principală și trăsătura identitară a activității sindicale și care în percepția opiniei publice, susținută de indicatori cantitativi, arată un declin evident.
Acest proces se regăsește în majoritatea sindicatelor europene, unde gradul de instituționalizare a activității sindicale, prin negociere colectivă, este larg răspândit și consolidat, dar, surprinzător, și în Italia unde eficiența redusă a activității contractuale, mai ales la nivel național nivel, în producerea și redistribuirea veniturilor, în sporirea profesionalismului și în creșterea productivității, ca element fundamental pentru creșterea investițiilor și deci a ocupării forței de muncă, a accentuat și dezvoltat rolul sindicatului ca furnizor de servicii de sprijin și de protecție individuală sau colectivă. Creșterea ofertei acestora răspunde unei nevoi de personalizare a relațiilor și serviciilor care decurge din criza bunăstării, la rândul ei, indusă de globalizare și informatizarea societății și economiei care demolează sistemul standardizat și ierarhic de producție și distribuție. Este, așadar, o adaptare a funcțiilor și strategiilor sindicale care corespunde unei întrebări obiective, dar care presupune o schimbare a paradigmei de ansamblu și deci și a activității politico-contractuale. Un dezechilibru al politicilor sindicale față de activitățile de servicii, însoțit de o tendință, care a apărut clar, de exemplu, în disputa cu Fiat de către FIOM lui Landini, cu acoperirea reticentă a CGIL, de a transforma prevederile contractuale în drepturi „deplasând centrul Gravitatea intereselor lucrătorilor și pensionarilor din zona negocierilor sindicale până la cea a protecției juridice” poate favoriza și consolida tendințele corporative, slăbind și mai mult capacitatea de a contribui la guvernarea proceselor de dezvoltare economică și de creștere a ocupării forței de muncă.
Autorii descriu în detaliu extinderea ariei și a gamei (destul de impresionantă) de servicii pe care sindicatele le oferă lucrătorilor, atât membri cât și nu, subliniind tendința de extindere a serviciilor oferite și cetățenilor într-o logică de piață, în fata de inadecvarea manifestata a strategiilor si instrumentarului de negociere la nivel sectorial si teritorial si a reducerii puternice a rolului confederal ca urmare a renuntarii de catre Guvern a metodei de concertare la nivel national. În acest sens, faptul că este nevoie de ani de zile pentru a reînnoi contractele colective de categorie cu beneficii economice care ajung să egaleze pierderile, sau puțin mai mult, din cauza grevelor și îmbunătățirilor de reglementare care sunt adesea mult mai mici decât cele deja realizate nu spune ceva în acest sens la nivel de companie și depășit de evoluția proceselor de producție și inovația tehnologică? Este evident că contractele colective naționale de categorie nu sunt în măsură să reglementeze varietatea raporturilor de muncă și a profilurilor normative și salariale care se dezvoltă în sistemul întreprinderii și în teritoriu.
Compania este punctul de sprijin al relațiilor industriale și este viziunea naturii și rolului companiilor care determină modelul și relația acestora cu sistemul social și economic și cu valorile și prioritățile individuale și colective. Prin urmare, negocierea descentralizată la nivel de firmă și teritorial este centrul activității politico-negocieri și nu acordul de categorie națională care ar trebui, în schimb, să-și deplaseze axa de acțiune spre elaborarea și promovarea strategiilor generale în domeniul politico-instituțional. . Presupunerea acestei paradigme este că întreprinderea nu este omologul sindicatului și al salariatului, ci o instituție care trebuie guvernată prin interacțiunea subiecților care îi aparțin în diverse capacități și cu propriile interese și deci cu co-management și instituții de participare financiară și organizațională, pe plan intern atunci când este dimensionat adecvat sau în context teritorial dacă este mic. Din acest punct de vedere, „Legea consolidată a reprezentării” elaborată de cele trei organizații confederale CGIL-CISL-UIL a reprezentat cu siguranță un pas înainte, chiar dacă nu reușește să facă o alegere clară, în favoarea companiei, pe planurile de negociere și, prin urmare, pe modele de reprezentare și forme de participare și urmărește realizarea unei coexistențe hipertrofice a tuturor opțiunilor, condamnându-se la o probabilă paralizie care nu poate fi evitată decât printr-o prevedere legislativă, așa cum prevede articolul 39 din Constituție. Totuși, dacă cineva decide să pună mâna pe acest articol, nu trebuie uitat că există și un articol 40 care afirmă dreptul la grevă, dar în cadrul legilor care îl guvernează și un articol 46 care prevede instituirea. a consiliilor de conducere din firme . Poate că a noastră nu este cea mai frumoasă constituție din lume, dar nu se poate spune că îi lipsește coerența, calitate de care le-a lipsit până acum legislatorii noștri. Totuși, abandonarea consociativismului și a acțiunii concertate oferă astăzi Guvernului, Parlamentului și partidelor politice o nouă oportunitate la care nici măcar sindicatele nu ar trebui să renunțe.
În concluzie, această cercetare aprofundată și, în multe privințe, nepublicată ne spune multe lucruri noi despre cine este cu adevărat sindicatul și ce face acesta, dincolo de imaginea pe care o are și pe care dorește să o dea despre sine și ridică întrebări cu privire la ce este acesta. rolul social și capacitatea acestuia de a reprezenta interesele și aspirațiile claselor sociale la care se referă, pe plan intern și în câmp deschis. Din analiza amplă cuprinsă în carte, reiese că uniunea dezvoltă o dublă natură: aceea, în expansiune, de prestator de servicii și aceea, în declin, de protagonist politico-contractual al proceselor de producție și redistribuire a veniturilor: posta în joc este capacitatea de a face față efectelor transformărilor economiei sub presiunea globalizării, a revoluției. știință și tehnologie, procese inovatoare, egalitate socială, muncă și angajare, bunăstare și starea bunăstării, mediu și sănătate. Din acest punct de vedere, se poate susține că sindicatul se află efectiv la o răscruce: între a deveni din ce în ce mai mult o structură de serviciu și a recupera un rol de împărtășire și co-management, prin activitate politico-contractuală, a mediului economic, social și schimbări culturale în curs Mi se pare că teza acestei cărți este că ceea ce ar putea fi o alternativă periculoasă este, în schimb, o mare oportunitate: să sperăm că sindicatul știe să o profite.
