Aș dori să menționez că manevră despre care discutăm provine dintr-o invitație presantă a Comisiei Europene pentru corecta soldurile noastre bugetare pentru anul curent. Comisia a părut îngrijorată nu atât și nu doar de diferența de 0,2% a deficitului, ci de lipsa unor obiective clar perceptibile de reducere a datoriei publice enorme, o datorie care riscă să ne expună la o evaluare negativă de către piețe în momentul în care BCE urma să încetinească sau să elimine, achizițiile de obligațiuni de stat aflate în curs de desfășurare cu programul QE.
Așadar, așa-zișii birocrați ai Bruxelles-ului s-au arătat mult mai lungi și mai lungi de vedere decât mulți politicieni ai casei noastre care îi acuză continuu de o anumită „obtuzitate” birocratică. Sensul politic, și nu doar contabil, al acestei solicitări a fost așadar acela de a avea semnale clare din partea noastră pe calea pe care dorim să o parcurgem pentru a depăși semi-stagnare în care continuăm să ne descurcăm. Pe de o parte, a fost vorba de a concepe o traiectorie graduală, dar credibilă pentru reducerea datoriei publice, susținând în același timp competitivitatea și deci potențialul de creștere al sistemului nostru economic.
În schimb avem unul manevră, larg dar cu contururi nu bine definite, care probabil ar trebui să poată atinge țintele contabile, dar care apare în general „inadecvată” pentru a transmite un mesaj clar, nu doar piețelor, ci și propriilor cetățeni, despre unde vrem să ajungem și cum să ajungem acolo.
După cum bine știți, datoria publică este calculată nu numai ca cifră absolută, ci și în raport cu PIB. Prin urmare, pe de o parte avem nevoie de măsuri menite să reducă datoria, cum ar fi limitarea cheltuielilor publice și privatizări, iar pe de altă parte măsuri capabile să crească competitivitatea economiei noastre, cum ar fi, de exemplu, liberalizările, sprijinirea investițiilor publice și private și reducerea sarcinilor și a obstacolelor birocratice. (Pentru a încerca să măresc PIB-ul și acesta este numitorul).
Însă, în cele 67 de articole ale decretului, reducerile cheltuielilor publice sunt complet marginale, în timp ce un impuls serios pentru privatizare lipsește cu desăvârșire. Se impune acum o teorie, susținută și de exponenți autoritari ai Partidului Democrat, potrivit căreia privatizarea nu ar trebui făcută pentru că randamentul acțiunilor publice în ceea ce privește dividendele încasate ar fi mai mare decât costul datoriei statului. Este posibil ca acest lucru să fie adevărat într-un moment al dobânzilor deosebit de scăzute precum cel actual, dar dacă volumul datoriilor este prea mare, sustenabilitatea acesteia în timp este oricum în pericol, deci o politică graduală și prudentă de simplificare a portofoliului este totuși foarte recomandabil și, în multe cazuri, ca și în cazul nostru, indispensabil.
În ceea ce privește stimul pentru creștere măsurile propuse par a fi dictate mai mult de neprevăzute ocazionale decât de o viziune organică și coerentă. Nicăieri nu este favorizată concurența și, într-adevăr, într-un nou bloc de platforme autobuz flixmerge în direcția opusă. Măsurile de extindere a plății defalcate sunt obligate să prejudicieze lichiditatea companiilor într-o perioadă în care creditul rămâne dificil. Investițiile publice continuă să scadă din cauza dificultății de aplicare a noului cod de achiziții, în timp ce investițiile private se redresează în urma intrării în funcțiune a regulilor prevăzute în pachet. Industria 4.0. Lipsa infrastructurilor publice eficiente îngreunează competitivitatea sectoarelor industriale care, de asemenea, se poziționează bine pe piețele internaționale și care, prin urmare, constituie unul dintre punctele noastre forte care, pe de altă parte, ar trebui susținut în orice mod.
În acest sens observ că noastre balanța comercială înregistrează un excedent puternic și că asta demonstrează cât de neîntemeiate sunt argumentele celor care susțin că ar fi mai bine să părăsim euro pentru a putea exporta și mai mult datorită devalorizării „noii lire”. Pe de altă parte, ar putea exista paradoxul că, în condițiile egale, surplusul puternic al conturilor noastre externe ar putea împinge noua noastră monedă spre o „reevaluare” și nu spre o devalorizare. Aceasta din urmă ar fi, așadar, determinată de criza de încredere și de fuga din Italia care ar urma ieșirii noastre unilaterale din euro. Toți economisitorii, chiar și cei mai mici, alergau la bancă să-și retragă depozitele pentru a ascunde prețioasele bancnote euro sub saltea. Astfel, ei s-ar proteja de devalorizare și inflație. Creșterea incertitudinii ar determina o contracție drastică a consumului. Consecința ar fi prăbușirea băncilor și a multor companii. Pe scurt, am intra într-o criză epocală cauzată de alegeri politice aventuroase și incorecte din punct de vedere tehnic.
În fine, în ceea ce privește regula care urmărește reintroducerea unei forme de vouchere pentru familii și micile afaceri demonstreazăîn primul rând, cât de greșită a fost decizia anterioară de a evita referendumul prin anularea legislației în vigoare atunci. Acolo CGIL duce o bătălie politică bazată pe date proaste care contravin interesului lucrătorilor ocazionali. Dar repropunerea unei reguli similare în acest context nu pare a fi o idee foarte strălucitoare. Pe scurt, două greșeli nu fac un lucru corect. Mai degrabă ar fi fost mai bine să restabilim legislația anterioară privind răspunderea civilă în contracte. Astăzi, responsabilitatea directă revine în primul rând clientului însuși pentru problemele cu firmele subcontractante pentru care antreprenorul principal nu poate avea toate informațiile necesare pentru o evaluare corectă a situației companiei. Acest exces de responsabilitate și riscul de dispute împiedică activitatea afacerilor, ceea ce duce la o nouă frână a investițiilor.
Închei amintind de necesitatea stringentă a țării noastre de a face trimitem piețelor semnale fără echivoc despre disponibilitatea noastră de a începe o reducere treptată a datoriei publiceîn timp ce îi susținem pe al nostru competitivitate, astfel încât să putem atinge rapid rate de creștere similare cu cele ale altor țări europene. Nu avem timp de pierdut. Politica monetară ultra-ușoară a BCE nu va dura mult. Trebuie să ne amintim că în anii 80, înainte de nașterea euro, ponderea dobânzii pe care trebuia să o plătim pe PIB ajungea la 12%. Acum suntem în jur de 4-5%. O cifră mereu enormă, care ne limitează posibilitățile de a aloca resurse publice investițiilor și politicilor de reintegrare a persoanelor fără loc de muncă, deși o caută activ. Încă o dată riscăm să ne mulțumim cu ajustări marginale, amânând pentru altă ocazie definirea unor politici mai credibile și mai eficiente. Dar nu este înțelept să ai mereu încredere în italianul Stellone.
