La 23 august 2007, Bruno Trentin a murit la Roma. În timp ce eram pe cale să scriu aceste rânduri, m-am surprins încă o dată gândindu-mă că evenimentele, poveștile, experiențele care aparțineau unei vieți de acum atâta timp cât a mea sunt practic o moștenire comună la care este suficient să mă refer pentru a ne înțelege reciproc în comunitatea din care cineva face parte . Pentru mine Trentin este o persoană care aparține istoriei acestei țări uituce: o persoană ale cărei calități, aptitudini de conducere, acțiuni desfășurate în interesul muncitorilor, pentru cauza sindicatelor și a democrației nu pot fi ignorate.
Atunci cred că peste opt ani cineva - sper CGIL - va sărbători centenarul nașterii sale. Și îmi dau seama cât de mult timp a trecut de la anii în care mișcarea sindicală, stânga, țara s-a putut baza pe personalități de valoare a lui Bruno Trentin și a multor alții de acel calibru (pe care am avut onoarea să-i cunosc). Desigur, caracterul și calitățile unei persoane sunt formate de evenimentele care rezultă din provocările pe care le impune viața. Pentru Bruno, aceste provocări au început înainte de a se naște.
Tatăl său, Silvio, un mare jurist și fondator al dreptului administrativ, a fost printre puținii profesori universitari care au refuzat să jure credință regimului fascist. Din acest motiv și-a pierdut postul de profesor și slujba și a fost nevoit să se expatrieze în Franța, unde și-a deschis o librărie în Pavie, în Gasconia. Bruno s-a născut acolo în 1926, care s-a întors în patria sa după căderea fascismului și, la o vârstă foarte fragedă, a participat la Rezistență în formațiunile Justiției și Libertății (și-a amintit de acele vremuri în cartea „Diari di Guerra”. ).
Licenţiat în drept, a urmat un curs de specializare în SUA. La întoarcere, s-a alăturat biroului de cercetare CGIL (și s-a alăturat PCI), oferind o contribuție inteligentă și inovatoare la punctul de cotitură care a urmat înfrângerii acelei organizații la alegerile pentru comisia internă Fiat din 1955. Dar întâlnirea decisivă a lui Bruno a fost cel cu Fiom.
Devenit secretar general în 1962 (împreună cu Piero Boni) a condus acea federație în primul rând la cucerirea negocierii articulate în reînnoirea contractuală a anului următor; apoi - ani mai târziu - în compania lui Pierre Carniti (Fim-Cisl) și Giorgio Benvenuto (Uilm-Uil, singurul supraviețuitor dintre cei trei) a fost protagonistul toamnei fierbinți a anului 1969 și al acelui contract istoric care a schimbat radical istoria. a relaţiilor industriale . Federațiile metalurgice din acei ani au relansat puternic și ele perspectiva unității sindicale, realizând acte concludente în această direcție (Trentin obișnuia să spună că categoria în mersul spre unitate „își ardese vasele în spate”.
A rămas la conducerea Fiom până în 1977, înșiră succese și inovații; apoi a devenit parte a secretariatului confederal. În 1986, când Luciano Lama a plecat, Bruno ar fi fost candidatul firesc pentru a-i urma. Dar a fost preferat Antonio Pizzinato, care în câțiva ani s-a dovedit inadecvat pentru a juca acel rol.
Astfel, în 1988, CGIL aflată în criză profundă a fost nevoită să recurgă la Trentin, care a rămas în fruntea organizației până în 1994, când a fost ales în Parlamentul European. Bruno și-a amintit de această experiență în Jurnalele sale (publicate postum anul trecut la ordinul soției sale, Marcelle Padovani). Au fost ani grei. Din mai multe motive.
În calitate de secretar confederal, Bruno Trentin s-a trezit confruntat cu vechi dispute de la începutul anilor optzeci (soarta „scălei rulante” și aranjarea structurii de negociere) într-un context absolut nou: prăbușirea comunismului (CGIL a fost angajată în o adunare la Florența din 9 noiembrie 1989, când s-a prăbușit Zidul Berlinului), transformarea PCI și declinul definitiv a acelui monolitism comunist (într-adevăr deja destul de în criză) care reprezentase în mod tradițional constituția materială a Confederației, în sensul că disciplina componentei majoritare asigurase deţinerea de acorduri şi decizii în cadrul CGIL şi cu CISL şi UIL.
De câțiva ani se deschisese deja o dialectică între partid și uniune care crease multe probleme, la toate nivelurile, militanților comuniști. La începutul anilor nouăzeci, însă, diaspora a devenit explicită și oficială. Nu numai că s-a născut un alt partid comunist (RPC), dar Fausto Bertinotti (pe atunci membru al secretariatului confederal, încă membru al PCI-PDS) a fondat un curent de stânga („Being a union”) care în 1991. Congresul a adunat aproximativ un sfert din consimțământ, cu vârfuri mai mari în sindicatele industriale și, în general, în fabricile mari.
Povestea scării rulante a rămas în așteptarea unei soluții, care a fost găsită, după suișuri și coborâșuri, în acordul din 31 iulie 1992, cu guvernul Amato. Un acord care a creat mai multe probleme în cadrul CGIL, până la punctul de a da naștere demisiei lui Bruno Trentin (retras ulterior după o lungă ședință a Consiliului General). Trentin vorbește pe larg despre această poveste în jurnalele sale, dezvăluind o latură umană necunoscută nici măcar de cei care îl cunoșteau de ani de zile.
Bruno Trentin care reiese din „Jurnalele” este înainte de toate un om, cu o încărcătură de mari responsabilități și așteptări ale milioanelor de muncitori, care trecea printr-o fază de dificultate personală (iată „răul întunecat” al depresiei); Ce rost avea, deci, să riscăm (din cauza judecăților grele cuprinse în acestea) de a transforma o afacere intimă într-un caz politic, de altfel atâția ani mai târziu și în legătură cu evenimente uitate? Așa că s-a dovedit a fi un fulger în tigaie care i-a afectat pe niște „foști” și atât.
Morții au continuat să îngroape morții. Și acesta este un semn dramatic al vremurilor. Când o țară își păstrează cei mai buni copii în uitare, ajunge să merite clasa conducătoare care o guvernează acum. Cine a scris ''Fericiți popoarele care nu au nevoie de eroi'' s-a înșelat, pentru că cu siguranță nu și-a imaginat că – după eclipsa unei elite – s-a putut coborî atât de departe.
