Reflectez cu voce tare asupra motivelor DA pe care urmează să-l formulez cu votul referendumului, după numeroasele discuții dintre prieteni și inamici.
Cu aprobarea repetată a Parlamentului, conform procedurii constituționale, presupun că decizia încredințată poporului trebuie să cadă pe substanța politică a Reformei; Nu am pretenția să-l îmbunătățesc pentru a face ca institutele individuale care susțin sistemul să fie adecvate dorinței mele; tot din respect pentru Parlament, unde medierea a avut deja loc.
Împărtășesc:
– Concentrarea relației fiduciare a Guvernului pe o singură Cameră, deci consolidată, și de asemenea în procedura legislativă. În consecință, și numai în consecință, Guvernul este întărit. Există condițiile pentru ca Guvernul să fie responsabil de proiecte strategice, pe care o singură cameră le poate împărtăși mai bine, să răspundă în fața electoratului; cu atât mai bine dacă în confruntarea parlamentară statutul opoziției este la rândul său întărit, așa cum era de așteptat. Responsabilitatea Parlamentului față de alegător devine clară, cu atât mai mult dacă o lege electorală adecvată face alesul responsabil în mod decisiv față de alegătorii săi.
Știm că dubla încredere a avut ca scop slăbirea guvernului, care și-a găsit puterea de a acționa în acorduri informale între partide: guvern și opoziție. De câteva decenii aceasta este elaborarea politică a țării (foarte opac); poate că era necesar pentru situația vremii, dar astăzi este anacronic și periculos.
– Camera a doua servește la reprezentarea politicii teritoriale la nivelul instituțiilor centrale; este Camera Regiunilor, care o alege în cele din urmă în numele electorului local. Dacă ar fi aleasă direct de electoratul național, chiar și cu circumscripții regionale, și-ar pierde această funcție, deoarece legătura instituțională cu organul teritorial ar înceta; ar rămâne o legătură informală pur politică, pe care doar complotul de partid ar putea să o coordoneze informal în umbra instituțiilor. Pe de altă parte, cu Senatul nominalizat direct de popor, ar fi greu de explicat scăderea Guvernului chiar și din încrederea acestuia; atât de mult încât în cazuri de conflict evident, dependența fiduciară ar putea apărea din nou în practică.
– Cu camera a doua, regiunile sunt mult mai prezente; eficiente în revendicarea autonomiei lor. Mult mai clară decât cea actuală este împărțirea responsabilităților între Stat și regiuni, care sunt limitate pentru acestea față de astăzi, dar care ar putea fi extinsă cu o lege specială, cu condiția de a avea la dispoziție resursele financiare corespunzătoare. Este o parte a legii constituționale care mi-aș fi dorit altfel, aș fi preferat o reducere a numărului de regiuni în sine. Dar acest lucru nu justifică un vot împotrivă, conștient de grelele medieri, care în orice caz nu golesc substanța politică a designului constituțional.
Împărtășesc Reforma și pentru pericolele care ar putea decurge din respingerea ei de către NU.
– Acest design încorporează propuneri maturizate mult timp în anii trecuți, în foruri tehnice și în încercări politice de reformă, discutate public. Dacă nu trece, mă tem de reapariția proiectului de multe ori avansat, da fără maturizare suficientă, al republicii prezidențiale, a numirii directe a Președintelui Republicii sau a primului ministru. În acest sens, comparația cu Statele Unite, cu puteri instituționale extrem de răspândite, nu are sens; pe de altă parte, experiența franceză nu este satisfăcătoare în repartizarea puterilor, prea concentrată pe Președinte; în Italia chiar ar putea fi drumul către oligarhie, dacă nu chiar mai rău.
– Dacă reforma ar fi respinsă, ne-am afla în continuare cu un Parlament extrem de slab. Slăbiciunea nu a putut fi corectată prin concertul informal al politicii organizate în partide, așa cum sa întâmplat în trecut, pentru prăbușirea partidelor; și nu mi-aș dori așa corectată, din cauza adversității pe care o am pentru acest mod de a face politică, care permite înțelegerilor să scape de dovezi instituționale. Această situație negativă s-a înrăutățit, așa cum ne-a arătat deja experiența; este mizeria.
– Fără Reformă, legea electorală încredințată numai Parlamentului ar deveni substitutul Reformei; dar, insuficientă în absenţa cadrului instituţional, ar oferi o alternativă periculoasă. În slăbiciunea extremă a Parlamentului, legea electorală majoritară ar da putere excesivă executivului; în schimb legea electorală proporţională ar regăsi executivul în funcţia de a exprima decizii, sau medieri, care se fac în afara instituţiilor formale, decizii care astăzi nu ar fi nici măcar ale partidelor, în orice caz responsabile politic faţă de alegător, ci ale unor organe de interese corporative.
Dacă ne uităm la fond, nu este greu de înțeles că dezbaterea este între: cei care intenționează să readucă politica în instituțiile Parlamentului și Guvernul, mandatarul acestuia; iar cei care preferă condiția actuală de paralizie instituțională care îi privează pe cetățeni de medierea politică în sediul oficial al Parlamentului, să o lase în seama unor organisme capabile să influențeze un guvern subjugat, ca o reflectare a slăbiciunii Parlamentului: o trăim tot timpul. Sunt multe organisme care s-au format în ultimii ani și care preferă să se guverneze singure, în contextul opac al influențelor private asupra publicului. Nu este curios, este coerent că aceleași curente ale NU împing la o lege electorală proporțională (abordată deja de Curtea Constituțională în recenta hotărâre privind legea electorală).
Preferința pentru starea actuală a lucrurilor nu este dezvăluită, ea rămâne la baza dezbaterii electorale. În susținerea reformei, nu se afirmă în mod expres că aceasta este susținută de defecte, chiar spețioase, pe plan regional: senatorii urmează să fie aleși direct de colegiul electoral național; va crește litigiile (cum se dovedește?); este o reformă proastă în timp ce ar dura foarte puțin pentru a face alta, preferată de cetățenii tăcuți etc.; sensul schimbărilor referendumului, împotriva sau pentru guvernul în funcție, împotriva lui Renzi; îi auzim pe alții. Dar nu auzim propunerea oficială de a menține bicameralismul egal în situația actuală. Dimpotrivă, o parte propune organizarea imediată a alegerilor dacă NU câștigă, cu aceste legi electorale, și nu explică cum poate fi guvernată țara ulterior. Curios, superficial, The Economist s-a introdus în acest context, declarându-se împotriva Reformei pentru că nu e nevoie să guverneze, în condițiile în care Renzi a guvernat, s-ar părea bine, cu Constituția în vigoare!.
Este căutarea consensului populist, care înseamnă căutarea aderării prin slogan: totul trebuie schimbat; suntem oameni diferiti! Prefer oricum oamenii cu experiență, pe cei noi pentru noi. Noutatea este predicată fără a explica cum se vor face lucrurile; conform învățăturii populiste, se sugerează să spui puțin sau nimic, și pentru că nu s-ar ști ce să spui; intelectualul denunta care ar vrea sa inteleaga; denunţ considerat teribil de cei care profită de buna-credinţă a ignoranţei pentru a manipula. Într-adevăr, trebuie evitat defectul elitist al intelectualismului. Nu a fost suficientă experiența Ligii? Toate noi, dar care apoi, de fapt, s-au adaptat unuia vechi care nu putea fi mai bun decât asta. Povestea amintește foarte mult de adeziunea la fascism din prima perioadă postbelică: filosofia intuiției noilor intelectuali ai vremii.
De fapt, lupta politică este între rațional și irațional mai degrabă decât între dreapta și stânga, între liberal și socialism, unde în irațional există căutarea puterii de către autocratul rațional, care folosește populistul ca instrument al autocrației sale. ; care intenţionează să profite de spaţiul pe care ignoranţa îl lasă deschis demagogiei. Populistul este adesea inconștient: cine poartă steagul populismului nu știe pentru cine, „raționalul”, poartă steagul. Beneduce era mai conștient rațional decât intuitivul Mussolini; la fel au fost Volpi, Cini etc.
În experiența mea politică am fost obișnuit cu această dialectică. Comunismul a fost o utopie irațională care prin credință a cerut aderarea la puterea sa politică în numele unui centralism democratic gestionat rațional de oligarhia partidului. Poate așa se explică atașamentul față de modul lor tradițional de a face politică (în jurul căminului) a ceea ce a rămas din vechiul crescut în centralismul democratic.utopia bazată mai degrabă pe arme decât pe dezvoltarea economică pentru bunăstarea populației susține în continuare Occidentul. populism; o face cu mai multe șanse de succes, din moment ce nu-l cheltuiește pe omul comunismului.
