Sondajele recente indică faptul că Matteo Salvini este cel mai popular politician după Matteo Renzi (cu toate acestea, diferența față de premier rămâne de 20 de puncte). Popularitatea lui este în creștere, la fel ca și a partidului său. Printre motivele acestei creșteri a consensului se numără și capacitatea liderului Ligii de a propune rețete clare cu impact imediat într-un moment dramatic pentru țară (PIB din trimestrul trei este, împreună cu cel al Ciprului, singurele țări din zona euro care au un minus, - 0,1% și respectiv -0,4%). Ieșirea din euro, de exemplu, este indicată ca cheia relansării economiei deoarece prin devalorizarea monedei este posibilă relansarea producției și deci a ocupării forței de muncă: o teză ușoară care, de altfel, a cucerit de mult Mișcarea 5 Stele. iar recent, de asemenea, o – o minoritate – parte a Partidului Democrat.
În realitate, abandonarea monedei unice nu este soluția pentru problemele Italiei, așa cum a preconizat Salvini. Motivele pentru a continua să faceți parte din uniunea monetară sunt, de fapt, multe, dar există cel puțin trei care ar putea fi folosite cu ușurință de către factorii de decizie politică pentru a contracara argumentele celor care speră într-o întoarcere la vechea liră: în primul rând, părăsirea euro nu ar fi deloc ușoară; în al doilea rând, ar anula o serie de avantaje dobândite tocmai datorită aderării la Zona Euro, dar mai presus de toate, și aici ajungem la al treilea punct, nu ar aduce altele noi, cel puțin nu pe termen mediu-lung. Dar să mergem în ordine.
În primul rând, părăsirea uniunii monetare europene ar fi o operațiune categoric complexă. Și nu numai pentru că ar trebui schimbate Tratatele care prevăd doar ieșirea din Uniunea Europeană, dar nu și ieșirea din Uniunea Monetară (dacă s-ar lua în considerare această opțiune, investitorii ar reduce riscul, iar ratele ar fi mult mai mari). Dar și pentru că ar fi necesară punerea în mișcare a unei mașini organizatorice de dimensiuni semnificative. Este suficient să spunem că, la trecerea la euro, pentru a răspunde nevoilor a 300 de milioane de cetățeni europeni, au fost tipărite 15 miliarde de bancnote și peste 50 de miliarde de monede au fost bătute în trei ani. În doar trei luni, de la 1 ianuarie până la 1 martie 2002, 6 miliarde de bancnote și 30 de miliarde de monede au fost retrase din circulație. Dacă s-ar decide abandonarea monedei unice, în cât timp ar dura Banca Italiei să pună lira în circulație și să retragă euro (având în vedere că cetățenii nu pot fi obligați să le restituie)? Greu de răspuns, dar cu siguranță nu ar fi o tranziție rapidă și cetățenii ar fi primii care vor suferi consecințele. Începând cu viața de zi cu zi. De exemplu, dacă guvernul, pentru a accelera procesul, și-a propus să încurajeze utilizarea monedei electronice sau a cecurilor, ce impact ar putea avea o astfel de decizie asupra unor categorii de persoane, precum pensionarii și micii comercianți, care le folosesc rar? sisteme de plată? Și care ar fi lipsa monedelor care sunt folosite pentru a plăti parcarea sau băuturile în automate?
Mașina organizatorică a trecerea ar trebui să fie nu numai impunător, ci și oarecum „secret”. Asta pentru că este greu să te gândești la ieșirea din uniunea monetară într-un mod „democratic”. Odată ce planul de abandonare a monedei unice a fost anunțat, va apărea panica. Ar exista o fugă pe sucursalele băncilor și, pentru cei care pot - și adesea sunt cele mai privilegiate secțiuni ale societății care pot - un stimulent puternic pentru a lua capital în străinătate de teama să nu-și vadă economiile transformate într-o mai slabă: rezultatul ar fi să fie prăbușirea sistemului bancar. Decizia ar trebui, așadar, luată brusc, adică fără consultare democratică (spre deosebire de aderarea la euro care a avut loc în schimb în mod democratic pentru că a fost votată de parlamentele naționale, în unele țări chiar prin referendum). Ideal ar fi când piețele sunt închise, în weekend. Totuși, implementarea acestei decizii ar fi totuși complicată pentru că, odată ieșită din euro, tocmai pentru a evita haosul, băncile ar trebui să-și închidă imediat porțile. Și apoi ar trebui introduse controale de capital. Dar pentru cât timp? Multe de fapt. Este suficient să spunem că în Cipru verificarea limitelor de retragere la ATM a durat un an. Fără controale ar fi imposibil să se procedeze cu schimbarea, iar experiența italiană din septembrie 1992 demonstrează acest lucru: pentru a încerca să oprească mișcările de capital de ieșire, ratele interbancare au urcat la 40%.
În al doilea rând, trecerea la liră ar elimina o serie de avantaje pe care majoritatea cetățenilor le consideră acum „dobândite”. Precum dobânzile mici, un beneficiu care vine din a fi membru al Uniunii Monetare. Este suficient să spunem că înainte de aderare la euro, ratele dobânzilor pe termen lung erau la 12%, acum sunt sub 3%, o scădere care a generat economii uriașe la cheltuieli pentru o țară care are un raport datorie/PIB între cele mai mari din lumea. Ieșirea din euro ar însemna revenirea la o situație de dobânzi ridicate și deci la cheltuieli mai mari cu dobânzile suportate de stat: cu alte cuvinte, mai puține resurse pentru școli, spitale, grădinițe, iar pentru familii, rate mai scumpe decât ipoteca în cazul în care acestea din urmă au fost la o rată variabilă. Dar și la o situație de volatilitate financiară mai mare pentru că ar exista fluctuații mai mari ale cursului de schimb al noii monede. Pe lângă asigurarea stabilității, apartenența la o zonă monetară permite țărilor individuale să aibă, împreună cu ceilalți membri ai Uniunii, puterea economică și dimensiunea pentru a face față unor giganți precum Brazilia, China sau India. Detașarea ar însemna să fii „mic” și, prin urmare, să nu contezi într-o lume din ce în ce mai globalizată.
În al treilea rând, părăsirea euro nu ar aduce beneficiile dorite, cel puțin nu pe termen mediu și lung. Începând cu cele care decurg din devalorizarea mult dorită. Este clar că, în viitorul imediat, o liră devalorizată ar putea îmbunătăți competitivitatea și ar putea da o nouă viață exporturilor. Dar dacă o țară nu a implementat reformele, adică nu a scos pe piață produse competitive din punct de vedere al calității și nu al prețului, riscă să fie nevoită să alerge după cine are un avantaj de preț mai mare. Și ar fi o bătălie dificilă, mai ales dacă nu doar Italia ar fi devalorizat. Dacă, de exemplu, o altă țară ar decide și ea să părăsească moneda unică pentru a câștiga competitivitate, aceasta ar da naștere unui război comercial care nu ar beneficia nimănui. Printre altele, nu se poate gândi la devalorizarea propriei monede în mod continuu pentru că altfel investitorii ar încorpora această măsură în așteptările lor și ar cere dobânzi mai mari, anulând efectul „pozitiv” pe termen scurt al devalorizării.
Dar cât ar trebui să fie devalorizarea inițială? Sfera operațiunii ar trebui să fie mare, pe baza a ceea ce sa întâmplat în trecut în Italia. În 1992, cursul de schimb al mărcii în lire a trecut de la 765,4 lire la 11 septembrie 1992 la 938,7 lire în februarie 1993, iar apoi s-a stabilizat la 900 lire în lunile următoare. În patru luni, lira s-a devalorizat cu 30%. Totuși, acesta este un scenariu optimist cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, pentru că una este să ieși dintr-un sistem de curs fix, alta este să ieși dintr-o uniune monetară. Prin urmare, ar trebui să ne așteptăm la o devalorizare cel puțin la fel de mare, care – în anumite condiții – ar da naștere la o inflație mai mare rezultată din creșterea prețurilor mărfurilor importate. Începând cu materii prime precum energia: cu alte cuvinte, facturi mai mari pentru toată lumea.
În concluzie, revenirea la liră nu ar aduce niciun alt avantaj decât să ofere clasei politice un alibi pentru a nu implementa reforme costisitoare din punct de vedere politic, dar necesare pentru a schimba structural structura productivă și economică a țării. În afara euro, nu ar exista creștere, ci mai multă datorie, mai multă inflație, bănci în faliment, întreprinderi fără credit și gospodării care plătesc mai mult pentru orice. De aceea, înainte de a ne întreba cum să renunțăm la moneda unică, ar trebui să-i întrebăm pe greci de ce nu au vrut să părăsească uniunea monetară, în ciuda sacrificiilor pe care le-au avut de făcut.
