Mai sunt patru zile și încă nu există un acord cu privire la plafonul datoriei. Washingtonul a dezvăluit un plan de urgență în care se stabilesc prioritățile în cazul eșecului de a ajunge la un acord: primul care eșuează ar fi plățile de pensii și salarii publice, pentru a proteja investitorii care dețin titluri publice americane. Ieri, șefii executivi ai celor 14 bănci principale americane au semnat un apel, invitând Congresul și președintele să găsească o soluție cât mai curând posibil. Piețele încep și ele să se alarmeze și monitorizează situația cu extremă atenție. Dar, să fiu sincer, ei încă nu prezintă semne serioase de tensiune. Indică faptul că au încredere într-un acord de ultim moment. De asemenea, se pare că rezervele de numerar ar permite Trezoreriei să mute cu câteva zile mai târziu termenul de 2 august, poate până la 10. În orice caz, zilele Congresului sunt numărate pentru a evita riscul de neplată care planează asupra țării.
Articolul 1 al secțiunii 8 din Constituție își rezervă puterea de a împrumuta bani în numele Statelor Unite către Congres. Care a autorizat separat fiecare emisiune de datorii de la înființare până în 1917, când, pentru a asigura o mai mare flexibilitate în finanțarea operațiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, a stabilit o limită globală a cantității de titluri de creanță care puteau fi emise. O limită care până pe 2 august va trebui să depășească pragul de 14.300 de miliarde de dolari, la care este stabilită astăzi și care a fost deja depășită. În cazul în care acordul din Congres ar eșua, posibilitatea de a... rămâne și ea în plan secund acțiune unilaterală de președintele Obama, în baza celui de-al paisprezecelea amendament al Constituției americane, potrivit căruia validitatea datoriei publice nu poate fi niciodată pusă la îndoială.
Cu toate acestea, controversele republicanilor nu dau semne de oprire. Planul lor obstrucționist are în vedere chiar argumente interne privind strategiile de reducere a deficitului. Susținătorii Tea Party au declarat, de fapt, inadecvată până și propunerea înaintată de liderul partidului lor, John Boehner, un republican mai moderat, care, conștient că nu are cifre pentru a o trece, a decis să o retragă. Propunerea prevedea creșterea plafonului datoriei cu 900 de miliarde imediat și cu 1.600 de miliarde anul viitor, precum și reducerea cheltuielilor de aproximativ 1.000 de miliarde imediat și de 1.800 de miliarde anul viitor, care au fost însă considerate insuficiente de aripa conservatoare. Democrații, la rândul lor, declaraseră deja că propunerea va fi respinsă în Senat, unde sunt majoritari.
Aversiunea republicanilor este în principal de natură politică, deși este posibil să provoace daune grave economiei țării. Obiectivul de bază este de fapt să-l lovească pe președintele Obama în așa fel încât să-i asigure înfrângerea la alegerile din 2012. Nu există altă modalitate de a explica încăpățânarea lor de a afirma nesustenabilitatea ridicării pragului datoriei și nevoia de reduceri imediate la nivelul întrebare fără a lua în considerare faptul că amploarea măsurilor necesare pentru evitarea incapacității de plată ar presupune riscuri grave pentru redresarea economiei.
Și chiar și istoric este greu de înțeles de ce atâta ostilitate față de o măsură, aceea a ridicării plafonului datoriei, care, deși nimeni nu neagă, trebuie să fie doar un preludiu al unei reforme fiscale structurale, este considerată de mulți ca inevitabilă. De fapt, din moment ce o limită maximă a datoriei publice americane a fost stabilită pentru prima dată în 1917, aceasta din urmă a fost majorată în mod regulat. Atât de mult încât în 94 de ani putem număra: 102 intervenții totale, peste 70 din anii 60, vreo zece în ultimul deceniu, 18 efectuate de președintele Reagan, 7 de George W. Bush, ultima de Obama pe 12 februarie. 2010, când Congresul a votat majorarea plafonului cu aproape 2 trilioane, ajungând la actualul 14,3 trilioane. Pe de altă parte, creșterea plafonului datoriei este necesară pentru a permite rambursarea cheltuielilor deja aprobate de Congres și de Președinte și nu se referă la programele viitoare de cheltuieli pe termen lung.
Totuși, dacă ne uităm cu atenție la evoluția istorică a plafonului datoriei, poate că ar trebui să apară o mică îngrijorare (vezi foto). Plafonul stabilit în 1917 a fost de 11,5 miliarde de dolari, care ajustat pentru inflație astăzi corespunde cu aproximativ 193 de miliarde de dolari. Departe de cele 14,3 trilioane care nu mai sunt suficiente. Este clar că inflația nu este suficientă pentru a explica creșterea continuă a utilizării datoriilor. Dinamica atunci este departe de a fi liniară, seamănând mai mult cu o curbă exponențială. De fapt, plafonul de un trilion a fost atins în urmă cu doar 30 de ani, în 1982. Și mai interesantă este dinamica raportului datorie publică-PIB (vezi foto). Acest lucru vă permite să comparați cât de mult se împrumută Statele Unite față de cât de mult produc, izolând efectul inflației. După cum reiese din grafic, raportul datorie publică-PIB se apropie periculos de pragul de 100%, care nu a mai fost atins după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă Congresul va ajunge la un acord asupra creșterii, o creștere de 700 de miliarde de dolari va fi suficientă pentru ca datoria publică să depășească estimarea PIB-ului pentru primul trimestru al anului.
Prin urmare, deși se speră că Congresul va putea ajunge la un acord privind creșterea plafonului datoriei până pe 2 august, îndoielile ridicate de republicani cu privire la tendința sa pe termen lung nu trebuie subestimate. Este adevărat că acțiunea lor este pur strategie politică, luând forma primei mișcări pentru campania alegerilor prezidențiale din 2012. Și este adevărat că republicanii înșiși ar trebui să facă un pic de autocritică, considerând că unul dintre principalii vinovați de această situație este George W. Bush, în timpul căruia datoria a crescut cu 80%. Cu toate acestea, America se împrumută ca și cum ar fi fost implicată într-un război mondial. Totuși nu este. Din care reiese nevoia absolută de a vindeca dependența de datorii, lucrând cât mai curând la un program serios de reducere a cheltuielilor publice viitoare.
