Dezechilibre în contul curent al balanței de plăți – dezechilibre globale, cum le numesc economiștii – care împart lumea în țări debitoare și țări creditoare, se explică prin mai mult de un factor; recent, într-o lucrare din 2010, Célestin Monga de la Banca Mondială a folosit chiar schema hegeliană a dialecticii stăpân-sclav pentru a oferi o altă cheie interpretativă.
Cazul lui Statele Unite ( cea mai mare țară debitoare), cu balanța comercială negativă de ce nivelul cheltuielilor agregate este mai mare decât venitul total și de China ( țara creditoare majoră), cu în schimb a echilibru activ de ce venitul agregat depășește cheltuielile agregate, sunt cel mai grăitor exemplu.
De ce Statele Unite, cea mai bogată țară din lume, este a împrumut pe piețele internaționale, în loc de un creditor așa cum ar părea mai logic? ȘI de ce China folosește-ți economiile pentru deține active financiare americane, în loc să investești în țări mai puțin dezvoltate care pot oferi randamente mai mari?
Răspunsul, potrivit economistului Băncii Mondiale, este că cele două mari puteri dominante ale lumii se regăsesc în ceea ce filozofii numesc „politica recunoașterii”. La fel ca în dialectică stăpân-sclav din pilda lui Hegel, cele două țări au ajuns în punctul în care fiecare se percepe doar prin recunoașterea celeilalte: creditorul (China) își asumă identitatea doar recunoscându-și rolul și la fel se întâmplă și pentru debitor (SUA). Cele două destine sunt inseparabile, iar nivelul de interdependență este de natură să facă de neconceput și improbabil un dezacord substanțial sau chiar un conflict între alegerile respective de politică economică.
În prezent, Statele Unite ale Americii nu au stimulentul (și motivele) pentru a urma o politică care să vizeze reducerea deficitului public și a deficitului comercial; consumul privat ridicat și importurile masive ieftine din China reprezintă o parte majoră a modelului de creștere al SUA. Pe de altă parte, China este o țară creditoare la alegere: a decis să achiziționeze cantitățile enorme de titluri de datorie publică emise de SUA în schimbul posibilității de a aproviziona piața americană cu bunuri de larg consum la preț mic.
Prin urmare, la orizont, scenariul nu pare nici schimbat, nici mutabil: China va rămâne în mare măsură dependentă de SUA pentru exporturile sale și va avea nevoie de obligațiuni de trezorerie pentru a folosi suma enormă de dolari din rezervele sale. Același lucru este valabil și pentru Statele Unite, care pot cumpăra bunuri de larg consum (în principal chineze), deoarece China finanțează un deficit public care nu poate fi redus imediat. Cele două țări sunt în acest sens în aceeaechilibru, pe care economiștii îl numesc de Nash, Unde niciunul dintre „jucătorii” nu are vreun stimulent să-și schimbe poziția.
Pentru China, schimbarea modelului de creștere - impulsionat de consumul privat și nu de export - ar necesita reorientarea producției către piața internă; dar costurile ajustării, în termeni sociali și economici, ar fi de proporții gigantice (printre altele, ar fi necesar să se transfere un număr enorm de muncitori slab calificați din producția de export la cea de bunuri și servicii pentru consumul intern) . Pentru Statele Unite, ar fi necesară o schimbare la fel de dramatică a obiceiurilor de cheltuieli și o reducere imposibilă a programelor sociale (Medicare și Social Security) care stau la baza deficitului public american.
Șefii de stat americani și chinezi au recunoscut această realitate în discuțiile recente; pentru Barack Obama provocările globale sunt de așa natură încât „niciuna dintre cele două națiuni nu se poate gândi să le facă față acționând singură” iar Hu Jintao a răspuns că acest lucru se întâmplă pentru că „lumea de astăzi devine din ce în ce mai interdependentă”. Politica este recunoaștere reciprocă, ar fi spus Hegel.
