Ucraina, o nouă carte a lui Giulio Sapelli despre țara atacată de Rusia: iată primele pagini

Ma Ce țară este cu adevărat Ucraina?, astăzi șocat de agresiunea rusă, și ce ne învață istoria ei? De aici începe noua carte a lui Giulio Sapelli, istoric economic și intelectual în contracurent, „Ucraina anul zero. Un război între lumi”, publicată de Guerini și goWare, cu o prefață a directorului Limes, Lucio Caracciolo.

Prin amabilitatea autorului și a editorilor, publicăm premisa cărții lui Sapelli.

Nicolás González Varela, director al legendarei librării porteña «Gandhi», un elev al lui José (Pacho) Arycò și un savant al lui Marx, Nietzsche și Heidegger, a scris acest lucru în eseul său «Marx y Ukraine: contra la Realpolitik infantil» (în Viento). Sur, 1 -IV-2014):

În revoluțiile burgheze europene din 1848-1849, care au strămutat sau au adus pe scena istoriei o serie de naționalități asuprite, era tipic că, dacă puterea și vocea mișcării ucrainene creșteau, ei au declarat-o imediat o „invenție” a vreo „putere străină” sau mereu prezentul Bismarck machiavelic, sau „Statul Major German”, sau chiar Vaticanul.

Ucraina era un pământ pseudo-nerăscumpărat. În presa revoluționară burgheză, ucrainenii au fost etichetați drept un popor aistoric, contrarevoluționar „al țărani și al poporului”. Frederick Engels a fost cel care, în 1890 (despre Sozialdemokrat rus, în eseul „Politica externă a țarismului”, nu întâmplător interzis de Stalin), i-a definit pe ucraineni drept „naționalitate specifică, diferită de ruși”, stârnind furia Verei Zasulich și a părintelui marxismului rus, Georgij Valentinovič Plekhanov. Pentru Engels, ucrainenii „fuiseră anexați cu forța” în 1772. Marxismul ortodox rus, pe de altă parte, din care s-a dezvoltat național bolșevismul stalinist, i-a tratat pe „filii-ucraineni” (foști „rutenii” sub nobilimea poloneză și sub țarism) . Între 1918 și 1919, în timpul războiului civil, împușcăturile în masă ale Armatei Roșii asupra populațiilor întregi nu erau neobișnuite pentru singurul fapt că vorbeau lukrain, o limbă care ar fi considerată „contrarevoluționară” în timpul stalinismului.

Politica lui Lenin cu privire la naționalități a căutat să remedieze oarecum situația. Dar neînțelegerea națiunii ucrainene (sau a națiunii poloneze, finlandeze, letone, belaruse, georgiane sau armene) a costat Partidul Bolșevic trei ani de război civil sângeros și diviziune internă sângeroasă. În cele din urmă, Ucraina și-a pierdut independența în 1922, după represiunea de la Kronstadt, revoltele de la Tambov și restaurarea statului capitalist cu NEP (Noua Politică Economică). Lenin, în zadar, a încercat să adopte măsuri radicale împotriva șovinismului bolșevic rus în cadrul aparatului de stat și în cadrul aparatului de partid în secțiunea sa ucraineană (creată după Revoluția din octombrie, în aprilie 1918, compusă în majoritate din ruși, și reprezentând 0,2% din ucraineană). populație): așa-numitele „măsuri de indigenizare” (sau Korenizacija). Totul a ajuns la un cap odată cu întărirea stăpânirii lui Stalin. În epurările sângeroase ale Pcus-ului din 1933, cei executați au fost acuzați de „cripto-fasciști”, „teroriști”, „naționaliști degenerați”. Ucraineană a fost interzisă și rusă a fost stabilită ca limbă oficială. De aici, putem vedea cum chestiunea ucraineană constituie „punctul nervos etnic”, ieri al capitalismului de monopol de stat stalinist și post-hrușciov, iar astăzi al naționalismului agresiv „Marele Rus” al lui Putin.

În limba vernaculară actuală dimensiunea istorico-concretă a „chestiunii ucrainene” este neglijată și totul se vede sub lentila unei lecturi maniheiste a istoriei. Rezultatele sunt evidente. Este pusă în mișcare la Kiev o revoluție democratică – aproape „clasică” – care răstoarnă un guvern autocrat și corupt? Ei bine, se transformă într-o farsă conspirativă, așa cum s-a făcut cu rutenii în 1848-1849. Totul devine o „invenție”, un produs artificial al SUA, o „lovitură de stat” a Pentagonului, un „putsch” supravegheat de Uniunea Europeană.

Desigur, este evident, într-adevăr este „normal”, că imperialismul (american sau britanic, francez sau german) intervine sau încearcă să intervină pentru a „orienta” o revoltă populară spre interesele sale. Nu este altceva decât acea extindere a puterii pe care am văzut-o deja în Georgia și în Ucraina însăși cu mult înainte de războiul de agresiune în curs, precum și în națiunile balcanice.

Dar orientările politico-culturale ale claselor sociale ucrainene, problema „lor” națională, organizațiile „lor”, sloganurile „lor”, rolul „lor” în mișcarea Maidan și sistemul de partide rezultat, de la dubla putere de la Kiev până la Conținutul revendicărilor politico-naționale (separarea definitivă sau nu de Rusia, și de a merge spre Europa), trebuie interpretat și ca contradicțiile evidente tipice tuturor revoluțiilor democratice, care au loc, din ce este lumea, cu același forme sociale: sunt, cum ar spune Marcel Mauss, un „fapt social total” și ca atare trebuie interpretate și studiate, și nu doar ca o extensie a politicii externe a națiunilor care domină lumea.

De aici rolul oligarhiilor și motivele caracterului lor „insurecționar” în forme noi și tipice ale luptei intra-oligarhice. Înghețarea revoluției într-o simplă schimbare a grupului de conducere și aceeași istorie socio-economică a Ucrainei, indisolubil legată de agresiunea rusă, nu ar trebui să fie altceva decât un motiv de studiu și intervenție politică și nu doar o emisiune de televiziune și un joc secundar. între cuspizi politice reduse acum la companii de avere aservite puterilor internaționale în domeniu pentru hegemonie și pentru dominația Chinei și a acelei părți a Europei care avea să derive din aceasta.

Mă voi concentra pe frontul rus, în manifestarea lui agresivă, și voi încerca să cufund această fază a revoluției naționale ucrainene într-o dimensiune internațională (slabele mele aptitudini nu îmi permit să fac altceva). Pentru că o revoltă populară, cu milioane de oameni participând la ea de ani de zile și cerând mai puțină sărăcie și corupție și mai multă democrație, nu poate fi redusă la o „lovitură de stat nazistă” orchestrată de și de către NATO, de Joe Biden sau Boris Johnson. Mișcarea multietnică Maidan (ucraineni, ruși, polonezi, tătari, evrei, inspirată de activismul unui student afgan și musulman, Mustafa Nayyem), complexă și contradictorie, cu 38% dintre participanți cu vârsta cuprinsă între 15 și 29 de ani și cu sprijin popular larg, el nu poate fi redus la minoritatea fascistă a lui «Pravyj Sektor».

După cum spunea Varela, este „o caricatură demnă de un realist burghez”. Desigur: realitatea politică ucraineană este complicată și greu de înțeles. De exemplu: ultra-dreapta și dreapta eurosceptică «Svoboda» în 2012 au obținut 10,4% din voturi, mult mai puțin decât multe partide de dreapta din Franța sau Italia (ideologic foarte asemănătoare cu Partidul Republican din SUA, nu a fost predominant în Maidan). Pravyj Sektor și-a prezentat pentru prima dată candidatura la președinție la alegerile din 25 mai 2014: a fost o ciudată „lovitură de stat nazistă”, cu un partid în care a existat o prezență evreiască puternică, care a aplicat rețete neoliberale și care a convocat alegeri libere fără nicio blocare ideologică, la care a participat liber Partidul Comunist pro-rus din Ucraina.

Nu trebuie să ne mire, dacă medităm asupra istoriei europene, că, cu o viziune mecanică asupra lumii inspirată de stalinistul Diamat, atât de mulți socialiști și comuniști din perioada dintre cele două războaie mondiale au „justificat” atacul asupra Poloniei și a ocupația de vest a Ucrainei, care a fost repopulată de ruși nativi și de unde aproximativ un milion de polonezi, ucraineni și evrei au fost deportați în Siberia și Asia Centrală. Nici nu ar trebui să fie surprinzător că au „justificat” războiul împotriva Finlandei în 1940, represiunea muncitorilor germani la Berlin în 1953, invazia Ungariei în 1956, agresiunea Cehoslovaciei în 1968, până la neîncrederea în Gorbaciov, în timp ce ei a aplaudat apoi, cu o întorsătură de arlechin, triumful „democratic” al unui „eliberator” Elțîn din „comunism”.

UNDE MERGE UCRAINA? DRIFT-UL FASCIST NU ESTE LA KIEV CI LA MOSCOVA

Dacă există o derivă „fascistă” lipsită de imaginație, aceasta se manifestă nu la Kiev, ci în Est, la Moscova. Ideologia imperială a lui Putin și a aliaților săi național-bolșevici, ca „spirit al vremii”, îmbrățișează aproape toate condițiile pentru o derivare autentică către formele fasciste.

Doar dacă se adoptă acest model analitic independent putem și trebuie să condamnăm invazia lui Putin și să sperăm politic că la Kiev și în mișcarea Maidan nu va mai fi loc pentru neofasciști și neonazişti. O teorie realistă a relațiilor internaționale nu are nimic de-a face cu aceste reducționisme primitive și recționare ideologic. Își poate face propriile cuvintele lui Karl Marx din „Primul Manifest” al Primei Internaționale referitoare la războiul imperialist dintre Germania lui Bismarck și Franța lui Napoleon al III-lea:

„Legile simple ale moralei și justiției care trebuie să reglementeze relațiile dintre oameni trebuie să-și impună și valabilitatea ca legi supreme de comportament între națiuni”.

O teorie realistă a relațiilor internaționale înțelege acest ideal ca un scop care trebuie urmărit cu sârguință și nu ca singurul instrument cu care să se opereze pentru a-l urmări mai bine. Aceasta este inspirația morală care m-a determinat să scriu această carte.

Premisa Ucrainei anul zero. Un război între lumi - carte de Giulio Sapelli