Zbor zdrențe, în lumea de obicei tencuită a academicilor. Pe de o parte Laureatul Nobel Paul Krugman, profesor la Princeton, pe de altă parte Carmen Reinhart și Kennet Rogoff, profesori la Harvard, încarnări a două viziuni diametral opuse asupra economiei și a două indicații la fel de diferite despre cum să ieșim din criză.
Tema ciocnirii este doctrina celor doi profesori de la Harvard care au stabilit 90% limita PIB-ului dincolo de care datoria publică ar începe să aibă un efect negativ asupra datoriei publice. A lor este o teză susținută de mulți academicieni și lideri guvernamentali din Europa și Statele Unite, dar a intrat în criză în urmă cu câteva luni, când un grup de tineri economiști au pus sub semnul întrebării corectitudinea calculelor lui Reinhart și Rogoff. Cei doi au recunoscut greșeala, dar au reafirmat validitatea tezei lor.
În acel moment, însă, Krugman a fost cel care a intrat în dispută cu piciorul drept, atacându-i pe Reinhart și Rogoff în rubrica sa din New York Times și prin blogul său și acuzându-i că își construiesc teza (capabili, potrivit lui Krugman, să influenţând şi politicile BCE) asupra datelor incorecte. Ceea ce a fost mai frapant decât poziția laureatului Nobel, care a fost foarte activ în viața politică și s-a opus în mod notoriu măsurilor de austeritate, au fost tonurile dure ale acuzațiilor sale.
Reinhart și Rogoff au răspuns atacului abia de duminică, spunând că sunt uimiți de comportamentul „spectaculos de necivilizat” al unui economist atât de respectat și clarificându-și teza. Dar ciocnirea personală a devenit între timp ciocnirea aproape maniheică între două viziuni asupra lumii economice: pe de o parte pozițiile conservatorilor americani din Germania conduși de Angela Merkel, pe de altă parte viziunea stângii mai liberale.
Miza este chiar mai mare decât pare: în joc este modul de a face față unei crize fără precedent (cartea lui Rogoff și Reinhart se intitulează „De data asta e diferit”), o dezbatere mereu prezentă, dar adesea adormită, târâtoare: cum te descurci cu o criză ca aceasta? Cu ochiul mereu axat pe deficit și cu obiectivul primordial de a reduce datoria publică sau prin reluarea cheltuielilor guvernamentale, redarea vieții apelor stagnante ale dezvoltării economice și amânarea discuției despre deficit până la vremuri mai bune? Pe de o parte, pe scurt, austeritatea și, pe de altă parte, creșterea.
Krugman însuși a fost cel care a pus o piatră pe ciocnire, aruncând apă pe foc, afirmând că atât el, cât și Reinhart și Rogoff au lucruri mai bune de făcut decât să se strecoare în desișul unei ciocniri potențial infinite. Dar rămâne întrebarea: cum ieșim din această criză?
