Acum douăzeci și cinci de ani a murit Massimo Troisi, minunată mască a celui mai frumos și poetic Neapole, demn moștenitor al lui Totò și Eduardo. În lucrarea sa de adio, „Il Postino”, există un pasaj pe care l-am găsit întotdeauna genial: în conversația cu Pablo Neruda, acesta mărturisește că s-a îndrăgostit. Neruda îi răspunde patern că nu e o chestie serioasă și că există un remediu… iar poștașul Mario, în imensa lui simplitate și poezie, îi spune: „Nu, nu! Ce remediu, vreau să fiu bolnav...”. Poate cu mai puțină poezie, dar chiar și piața pare să îmbrățișeze ideea lui Troisi, trăgând cumva putere din această stare de „boală” acum perenă și constantă..
O condiție de slăbiciune cronică depărtează momentul în care convalescentului i se va cere să se ridice pe propriile forţe şi să înfrunte procesul de reabilitare spre refacerea deplină a normalităţii. După o cădere dezastruoasă la prima încercare de a te ridica, parcă piața și-a găsit mângâiere în ideea unei boli acum cronice care amână la infinit posibilitatea de a încerca să se reașeze pe picioare. Parcă personalul medical și întreaga structură managerială a spitalului și-ar fi dat seama că starea pacientului este prea fragilă pentru a risca să-l lase să meargă pe cont propriu: iată promisiunea nu prea voalată a unei noi runde de analgezice si antibiotice la primul semn de recidiva. Așa că ideea unei Fed gata să reducă dobânzile și chiar acum un Trezorerie pe 2 ani care să scadă la XNUMX% nu sperie, dar susține o piață care „vrea să rămână bolnavă”.
La urma urmei, dacă încorporăm așteptarea că ratele mici nu mai sunt un element tactic şi deci rezultatul unei intervenţii puternice, dar limitate în timp, şi asta devin structurale și inevitabile într-o lume fără creștere și fără inflație, întreaga logică pe care se bazează evaluarea activelor financiare este complet denaturată. Astfel, de exemplu, tot ceea ce părea foarte scump în urmă cu doar șase luni, într-o schemă globală de normalizare a ratelor, devine astăzi extraordinar de atrăgător. Evident, însă, un context de creștere scăzută crește fiziologic riscul idiosincratic într-un ciclu economic care începe să dea semne inevitabile de oboseală.
Echilibrul dintre riscul de credit în creștere, ratele nominale insuficiente pentru a compensa în mod adecvat investitorul pe termen mediu și prezența simultană a ratelor reale negative care împing cu forță către forme de investiții care, prin durată sau calitatea creditului, sunt capabile să ofere rentabilitate ex ante. pozitiv, creează un scurtcircuit logic în care investitorul rațional se chinuie să găsească poziționarea corectă. Pătura pare inevitabil scurtă și echilibrul imposibil, ca într-un tablou de Escher: în noua realitate a piețelor rolul geniului grafic al lui Escher, care face imposibilul posibil, îl joacă Băncile Centrale cu promisiunea reînnoită de sprijin aproape necondiționat. Așa se face că vânzările din mai devine din nou o oportunitate de cumpărare, iar piața își trage din nou putere din propria fragilitate.
La urma urmei, în această tranzacție Goldilocks din 2019, pare destul de clar că tema dominantă rămâne precauția și comercianții se mișcă încet, cu ajustări mici și graduale de poziționare: rănile de anul trecut par încă prea proaspete și profunde pentru a fi reconstruite pentru mult timp convinși. Tot furând cu ambele mâini în filmografia lui Troisi, parcă piața, în alegerea între ziua leului sau ziua o sută de oi, ar fi optat pentru cincizeci de zile de ursuleț.
Articolul este preluat din rubrica „Gânduri în libertate” de pe site-ul Kairos Partner.
