Marcegaglia trebuie să facă primul pas pe contracte

Se spune că femeile sunt mai pragmatice, mai înclinate să rezolve problemele fără să se piardă în dispute ideologice abstracte sau să deranjeze așa cum se întâmplă adesea bărbaților. Ei bine, pentru că viitorul relațiilor noastre industriale și, prin ele, posibilele creșteri ale productivității companiilor noastre, se află astăzi în mâinile a două femei: Emma Marcegaglia, președinte Confindustria, și Susanna Camusso, secretar general al CGIL.
Problema este urgentă. Poate puțini au observat că ieri președintele Comisiei Europene Barroso, printre recomandările adresate Italiei, a subliniat necesitatea reformării pieței muncii pentru a lega mai bine salariile de productivitate. Pe scurt, trebuie să acordăm mai multă greutate contractelor de firmă și mai puțin celor naționale. Pentru a face acest lucru, este necesar să revizuim regulile de reprezentare și să înțelegem dacă un acord, semnat de majoritatea sindicatelor și poate confirmat printr-un referendum între toți lucrătorii, trebuie să fie valabil pentru toți fără marje de ambiguitate și fără a lăsa loc pentru orice acțiuni în justiție ale minorității disidente.
Inițiativele recente ale Fiat au forțat pe toată lumea să pună capăt melinei nesfârșite pe care sindicatele și Confindustria o recită de prea mulți ani pe această temă. La urma urmei, Marcegaglia îi reproșează pe bună dreptate Guvernului că nu a efectuat reformele, că nu are suficient curaj pentru a scăpa de niște interese care pierd ceva din reforme sau, în orice caz, nu au nicio dorință de a reveni în joc. Și atunci tocmai în chestiunea relațiilor industriale care are o importanță primordială pentru partenerii sociali, cum poate președintele Confindustria să invoce prudență și gradualitate sau chiar să stea pe loc? Cum le poți reproșa altora că nu au făcut reforme când acestea nu sunt realizate pe propriul tău teren?
După anunțul lui Angeletti (Uil) de a anula acordul din 93 care reglementează problemele de reprezentare, este deschisă calea unei noi propuneri care va obliga sindicatele să-și depășească diviziunile și să reasambla un cadru de certitudini în relațiile industriale. Este corect, așa cum spune președintele Confindustria, să încercăm să evităm conflictele în fabrică și de aceea ar fi de preferat să facem lucrurile fără probleme. Dar dacă interlocutorii nu sunt niciodată pregătiți, cum îi obligați să negocieze serios reguli noi și mai eficiente, capabile să dea un nou impuls sistemului nostru industrial, care în orice caz rămâne forța motrice din spatele creșterii noastre?
Din punct de vedere tehnic, problema este foarte complexă, trebuie să ajungem în sfârșit să „cântărim” forța diferitelor sindicate așa cum se spune într-un articol din Constituție care nu a fost niciodată pus în aplicare și, prin urmare, să dăm responsabilitatea majorității pentru a putea semna acorduri valabile pentru toți. . Putem evalua dacă și când să organizăm un referendum între toți lucrătorii, așa cum sa întâmplat la Fiat, dar apoi rezultatele trebuie acceptate de toți, așa cum se întâmplă în orice sistem democratic.
Pare clar că cineva trebuie să facă primul pas. Iar acest om nu poate fi decât Confindustria pentru că este o mișcare în concordanță cu campania pe care o desfășoară în favoarea unei creșteri mai mari și, prin urmare, reformarea relațiilor industriale ar da credibilitate întregii acțiuni. Desigur, va fi necesar să se depășească nedumeririle interne ale multor antreprenori care nu au dorința de a pune în pericol pacea socială și ale unor sindicate care nu au nicio intenție să readucă în joc CGIL, care s-a izolat de ani de zile, înstrăinând ea însăși din orice problemă concretă a muncitorilor și fabricilor Dacă nu se ajunge la un acord din vina unor sindicate, atunci, și numai atunci, ar fi legitim să se ceară intervenția legislativă pentru modificarea regulilor de reprezentare. Dar se speră ca partenerii sociali să înțeleagă că aceasta este o chestiune care ține de competența lor primară și că este mai bine ca politica să rămână pe plan secund, poate pentru a ratifica deciziile partidelor cu legea, dar nu ca aceasta să devină protagonistul la persoana întâi. pe probleme atât de delicate încât nu trebuie supuse riscului unor intervenții parlamentare continue la fiecare schimbare a majorității.