O ciocnire între ministrul bunăstării și șefii CGIL, CISL și UIL din cauza articolului 18 din Statutul Muncitorilor este ultimul lucru de care țara are nevoie. Totuși, tensiunea dintre Elsa Fornero și organizațiile sindicale este palpabilă și ar fi o greșeală să o subestimam. Deci, să vedem problema disputei încercând să simplificăm cât mai mult posibil. Ministrul a spus că nu ne putem lipsi de a aborda problema pieței muncii, că există problema lucrătorilor precari și a șomajului în rândul tinerilor, că putem și trebuie să urmărim un contract unic, care să prevadă amortizoare și garanții sociale nu doar pentru deja angajat.
Apoi a evocat modelul scandinav de „flexsecuritate”, a adăugat că dorește să discute aceste lucruri cu organizațiile sindicale și că discuția trebuie să fie transversală, incluzând, dacă este cazul, și chestiunea reglementată de articolul 18, care trebuie nu fi tabu. Reacția organizațiilor sindicale a fost foarte dură. Secretarul Cisl Bonanni a spus că până și unchiul său, care nu știe nimic despre economie, ar putea lua măsurile cuprinse în manevră. Liderul CGIL, Susanna Camusso, a spus că „guvernul vorbește despre reforma muncii, dar în realitate anunță concedieri ușoare” și că „articolul 18 este o regulă de civilizație care previne discriminarea”.
La fel de dură a fost și reacția ministrului care a spus că îi pare rău și îngrijorată „pentru o limbă care credeam că aparține unui trecut de care nu ne putem mândri”. Atât Fornero, cât și Camusso, după cum putem vedea, nu toca cuvintele. Până la urmă, ministrului bunăstării îi place să folosească (și cred că este un act de respect față de interlocutorii săi) un limbaj al clarității și adevărului. Pentru a spune articolul 18 nu folosește perifraze. Spune 18 și nu 17 și jumătate sau 19 mai puțin. La rândul său, Camusso desfășoară o slujbă dificilă, cea de secretar al CGIL, și știe că nu își permite să fie depășită în stânga de alte organizații și că în anumite chestiuni (drepturi) nu se poate da înapoi.
De aici asprimea limbilor. Asprime care însă nu trebuie și nu poate compromite o negociere, mai mult decât este necesar, indispensabil. O negociere care poate atinge cu siguranță articolul 18, dar care nu se termină aici. Pentru că trebuie să abordeze problema muncii în ansamblu, cu referire în special la categoriile sociale noi și mai puțin protejate: cele ale celor precari și ale tinerilor șomeri. Și aici intervine o problemă veche pentru Bonanni, Camusso și Angeletti: vor organizațiile lor să aibă ca referință întreaga lume a muncii, deci și pe cei precari și șomeri? Sau vor să fie înainte de toate uniunea membrilor lor, formată în mare parte din muncitori deja angajați și pensionari (cu salarii)?
Aceasta este dilema pe care Fornero o pune lui Camusso, Bonanni și Angeletti. Același lucru pe care un mare gânditor reformist precum Gaetano Salvemini l-a pozat, certându-se cu Filippo Turati, sindicatelor vremii sale, acuzându-le că servesc mai degrabă interesele celor deja angajați din Nord, decât ale șomerilor din Sud. Firește că nu există nicio îndoială, iar Camusso are dreptate să pună întrebarea, este clar că aspectele civilizației (mai exact cele de prevenire a discriminării între muncitori, poate din cauza apartenenței lor la sindicat) pot și trebuie în orice caz să fie protejate în timpul negocierii. . Indiferent dacă articolul 18 este atins sau nu.
