„Dacă moartea ar fi o floare parfumată” noua carte a Chiarei Saccavini

Chiara Saccavini, filozofa grădinară din Friuli, iese pentru tipurile de Youcanprint cu a noua carte, a treia sub formă de roman. Dacă moartea ar fi o floare parfumată, este titlul unei cărți ușor de citit dar care, cu fiecare rând, te invită să aprofundezi, să sondezi și poate să visezi.
Olga Maieron, în prefața volumului, notează pe bună dreptate că este un roman „care definirea nu este deloc o operațiune simplă și nici imediată. Aș fi tentat să folosesc un neologism de tip „fitofilozofic”, dar cam cacofon și nu pare potrivit pentru a îngloba labirintul caleidoscopic în care ne duce Chiara Saccavini, într-un mod aparent lejer”.
Acest volum mic, intens, al unui autor friulan cu mândrie, vorbește despre viață, iubiri, moarte, renașteri, îmbinând studii filozofice aprofundate, expertiză botanică (a ei este printre cele mai importante colecții de begonii din lume), teozofii și discipline orientale, mitologia mediteraneană, atingând și alte domenii.
Un cititor ar putea găsi în Dacă moartea ar fi o floare parfumată răspunsuri despre viitorul care este viitorul, dar și un fir pentru a porni într-o călătorie inițiatică (numele lui Gurdjeff apare de mai multe ori), dar mai simplu un text mic, precis, despre virtuțile și poveștile plantelor.
Teme prețioase și atotcuprinzătoare, care în scrisul foarte măsurat al Chiarei Saccavini devin momente fluide de fascinație și povestire.
Protagonistul, care este fiziologic să-și imagineze că este același autor, o trăiește astăzi, în Friuliul ei, un pământ sălbatic și puternic. Ea poartă înăuntrul ei și deasupra ei poveștile altor femei care au fost ea și care sunt ea. Într-un continuum, reaparând și mobil în înfățișarea sa, pentru că – scrie Saccavini citând „Gorgia” lui Platon – „Cine poate ști dacă a trăi nu înseamnă a muri / și dacă a muri nu înseamnă a trăi?”.
„Am trăit multe vieți. Cioburile de amintiri fulgeră în fața ochilor mei. Evenimente, obiecte, parfumuri evocă fulgerări bruște de situații plasate în trecut”, recunoaște protagonistul. Care, în alte pagini, afirmă: „Eu cred că nu am părăsit niciodată Paradisul. Pur și simplu am uitat de asta. Nu o recunoaștem. Duritatea inimilor noastre ne usucă de fapt propria planetă; sterilitatea meschină a sufletelor noastre o părăsește repede”, continuă el. În conformitate cu povestea, singura imagine care apare în interiorul poveștii de copertă propune un șarpe încolăcit în jurul inflorescențelor diferitelor plante. Aici reptila nu își mușcă coada, dar ceea ce este încă evocat este ideea ouroborosului, figura foarte străveche care indică continuitatea dintre viață și moarte. Un timp de circularitate mai degrabă decât secvențe întrerupte.
Față de celelalte publicații ale sale, aici autoarea aduce pentru prima dată și muzica într-una dintre poveștile sale într-un mod complet, ca o iubitoare rafinată a subiectului așa cum este. Parcă ar sugera o coloană sonoră a poveștii și un catalizator al emoțiilor, de parcă moartea ar fi o floare parfumată care nu reușește să scoată la iveală pe fiecare pagină.