O prevedere - cea privind prelungirea programului de lucru de 24 de ore - retrasă de Guvern, un proiect de lege - cel tardiv privind reforma organelor colegiale și autoguvernarea școlilor - care cu greu va fi aprobat de un Parlament. acum aproape de dizolvare, un set de reduceri de cheltuieli publice care afectează nu numai școlile, ci întreaga țară, cu Datoria publică a ajuns la 126% din PIB: iată revendicările care zguduie în aceste zile școlile italiene cu proteste și, mai ales, cu ocupații uneori fomentate de niște părinți nostalgici sau de vreun profesor care speră să-și amplifice vocea propriului disconfort și să găsească sprijin în participarea elevilor..
Rețineți, protestul, dacă este democratic și pașnic, este întotdeauna legitim, dar nu am văzut niciodată un protest atât de aprins montat pe baze atât de subțiri. Odată am protestat să cerem reforme, astăzi să nu le facem. Dar școala poate muri de conservatorism. Privind la școlile ocupate și la revendicările de pe bannerele agățate de ferestre, pare să fie la începutul unui nou ’68. Dar se înțelege și că, ca și în ultimii ani, celebrarea a ceea ce a fost definit pe bună dreptate ca un rit conformist, angajarea în școală se va dezumfla.
Ceea ce este cel mai surprinzător, în toată această agitație, este furia împotriva proiectului de lege de autoguvernare a scolilor, fata de care persistam in balustrada, numindu-l mai mult „ddl Aprea” chiar daca primul semnatar al unuia dintre numeroasele proiecte de lege care ulterior a fost contopit intr-un text unificat, nu a mai fost de ceva vreme parlamentar. Mai mult, aspect deloc irelevant, actualul proiect de lege a fost respins de Comisia Camerei a VII-a pe 7 octombrie cu aprobarea tuturor forțelor politice.
Este de înțeles că elevii s-ar putea să nu cunoască conținutul și geneza unui text legislativ, dar că profesorii lor, exponenți ai lui Cobas și cei care se lasă sedusi de sirena protestului împotriva tuturor și împotriva tuturor, îl fluturează ca un bogeyman și deformat cu artă, apare doar o încercare vinovată și stângace de a dezlănțui dezordine și conflict, adăugând confuzie la disconfortul real pe care îl trăiește țara - și deci și școala -.
Acești tribuni improvizați tună în principal împotriva a trei puncte ale așa-numitului proiect de lege Aprea: recunoașterea autonomiei statutare a școlilor, presupusa eliminare a participării elevilor și introducerea în organul de conducere a unor subiecte externe care, potrivit acestora, ar pulveriza şcolile într-un mozaic variat şi ar favoriza privatizarea lor.
Poate că există loc de îmbunătățire pentru problema cuprinsă în proiectul de lege, dar aceste acuzații sunt false și nefondate. Statutul este inerent autonomiei cu care sunt înzestrate școlile din 1997. Componenta elevilor, ca și cea a părinților, rămâne în organul de conducere în aceleași proporții cu cea actuală. Participarea reprezentanților teritoriului, în număr de maximum doi, este pur consultativă și se decide în baza statutului. Care este atunci nevoia acestor reguli? Modernizarea și eficientizarea funcționării școlii, uşurarea acesteia de poverile birocratice care îi împiedică atât de mult progresul.
În realitate, acest proiect de lege are o vină și anume că este atât de târziu încât aproape sigur nu va putea vedea lumina, mai ales dacă se va aduce dizolvarea Camerelor.. Organele de conducere ale școlilor ar putea rămâne în continuare lipite de decretele delegate din 1974, în timp ce școlile au devenit instituții autonome din 1997. Autonomia școlară a întâmpinat până acum o mie de obstacole și încă se așteaptă implementarea sa integrală. În 2012 sărbătorim cincisprezece ani de întârziere. Dar nu conformismul ocupațiilor îl va umple. Întârzierile sunt și altele. Meritul, evaluarea și întărirea ulterioară a profesiei de dascăl așteaptă încă să găsească spațiu în școală.
