Acum sunt foarte supărați, profund afectați de măsurile restrictive care sufocă profesorii de doi-trei ani, deja sever încercați de puțina considerație pe care o primesc, de disconfortul care însoțește serviciile care ar trebui să fie intelectuale, dar care alunecă irezistibil în rutină.
De la Roma la Milano, de la Aosta la Palermo, mii de studenți, profesori, personal ATA, manageri și operatori de formare profesională au ieșit ieri în stradă „împotriva noilor reduceri de revizuire a cheltuielilor; pentru reînnoirea contractului de firmă din 2009 și întoarcerea loviturilor; modificarea legii pensiilor care împiedică intrarea tinerilor profesori și a ATA în școală; împotriva noii concurențe inutile și costisitoare și pentru un plan de stabilizare care să dea certitudine cadrelor didactice și Atei incluse în clasamente; împotriva prelungirii programului de lucru și pentru a solicita finanțare și investiții adecvate și sigure în tehnologii și inovații”, după cum se precizează în comunicatul de presă al FLC CGIL.
Într-o oarecare măsură, atâta furie poate fi înțeleasă, având în vedere cât de cunoscută este starea sumbră a profesorilor din Italia. În ultimele zile, raportul Eurydice, unul dintre studiile periodice ale Comisiei Europene, dedicat salariilor profesorilor și directorilor de școală din Europa, a zguduit cu brutalitate cifrele: dacă în Italia, în 2011/2012, un gimnaziu italian profesorul câștigă între minim 24.141 euro brut pe an și maxim 36.157, colegii săi francezi oscilează între 23.029 și 41.898, nemții între 42.873 și 56.864, spaniolii între 33.662 și 47.190, englezi între 24.430,belgieni. 41.594 și 25.815. Pe scurt, în ceea ce privește salariile, italienii trec mereu în spatele UE. Mai rău decât cei italieni sunt doar profesorii greci, cu un salariu cuprins între 44.483 și 15.327.
Este adevărat că criza afectează și alte țări. Reducerile aduse de troica europeană țărilor nevoite să se adapteze la măsurile de austeritate în schimbul unui ajutor financiar, au determinat Grecia să reducă salariile profesorilor cu 30%, Irlanda cu 13% pentru noii angajați în 2011 și noi reduceri cu 20% pentru cei. care au intrat dupa ianuarie, Spania si Portugalia cu 5%.
Suferința integral italiană este însă caracterizată de întârzieri istorice. Dilema dintre profesionalism și misiune are rădăcini străvechi, după cum a amintit Gianfranco Giovannone – autorul unei cărți din 2005, dar încă actuală, „De ce nu voi fi niciodată profesor” – într-un interviu frumos cu „Corriere della sera” în urmă cu câteva zile. «Aspectul cel mai incredibil – observă Giovannone – este impermeabilitatea totală a colegilor mei pe problema salarială: cei mai mulți dintre ei, datorită unei tradiții deamiziane sau catolice, consideră că predarea este o misiune mult mai apropiată de voluntariat decât de o activitate profesionistă și deci. multumit. Abnegarea voluntară a „lăudabilelor excepții” ajunge să perpetueze aura misionară și accentul vocațional, datorită cărora predarea astăzi este percepută de tineri ca o falsă profesie».
Dar nu există numai asta. Pactul pervers are rădăcini mai puțin străvechi și mai puțin nobile – la care sindicatele, care acum tună atât de puternic, le-au adus o contribuție deloc de neînsemnată – care a sancționat principiul de a lucra puțin – sau în orice caz nu în cel mai bun caz, opunându-se evaluării. și stimulent pentru merit – în schimbul câștigului mic. Anatemele furioase împotriva competiției care tocmai a fost anunțată sunt un corolar al acelei subculturi responsabile de declinul figurii profesorului. Mai mult, o „feminizare” progresivă a profesiei nu a adus sectorului aportul și bogăția pe care femeile le-ar fi putut oferi, ci doar caracterul rezidual al unei slujbe deseori făcute pentru a concilia casa și familia.
În imaginarul colectiv al elevilor, dar și al familiilor, predarea ajunge astfel să reprezinte o profesie în declin, de prestigiu social redus, de „învinși” așa cum spune Giovannone în cartea sa. Datele europene par să confirme toate acestea. Aceasta nu este o țară pentru profesori.
