Acțiune

Școală, de ce nu mai vrea nimeni să predea la Milano?

În capitala lombardă, clasamentele sunt goale și sunt 15.000 de profesori dispăruți: problema, comună și altor orașe din Nord, este costul vieții care este prea mare.

Școală, de ce nu mai vrea nimeni să predea la Milano?

Presa zilnică propune de ceva vreme, înainte de începerea anului școlar, alarma pt imposibilitatea de a găsi profesori la Milano. În capitala lombardă, clasamentele sunt goale și sunt 15.000 de profesori dispăruți. Aceeași problemă apare în toate centrele urbane mari din Nord unde costul vieții este mai mare decât în ​​restul țării. Desigur, este adevărat, din păcate, că figura profesorului nu mai are recunoașterea socială pe care o merită, că efectul „cotei de o sută” produce pagube care cu greu pot fi reparate pe termen scurt, dar originea multor problemele școlii cântărește modelul contractual care centralizează determinarea nivelurilor salariale indiferent de costul vieții diferitelor realități teritoriale este foarte puternic.

Profesorii din nord (nu trebuie uitat că tocmai cei foarte numeroși de origine sudică suferă cele mai negative consecințe), mai ales în marile centre urbane, sunt subplătiți. Întrucât nu există nici o negociere suplimentară de firmă, nici o negociere teritorială, efectul este că, printr-un egalitarism pervers, cuștile salariale sunt reproduse „în sens invers”, cu salarii reale mai mici în Nord şi mai mari în Sud. Atribuirea unor posturi de profesor în nord cadrelor didactice din sud a fost definită drept „o deportare”. Termenul este nepotrivit dar dă o idee bună asupra consecințelor catastrofale pentru cei care, mutându-se în nord, trebuie să suporte costuri, începând cu chiria, care le poate tăia cel puțin 30-40% din salariu.

Mai mult, acest mecanism diabolic nu pare să impresioneze aceleași organizații sindicale naționale care văd în contractul național un instrument indispensabil de control care ar trebui să garanteze unitatea școlii italiene. Dar una sunt cursurile de predare care trebuie să fie în mare măsură comune în toată țara, alta este mecanismul de remunerare care, după logica și pentru a proteja drepturile lucrătorilor, trebuie să fie diferit, tocmai pentru a garanta salarii corecte.

Căile de ieșire pentru a obține rezultatul sunt numeroase, dar nu toate simple și, mai presus de toate, compatibile cu starea finanțelor publice. O soluție, în cadrul posibilului transfer către Regiuni a conducerii administrative a școlii, ar putea fi cea a se încredinţează negocierii integrative regionale sarcina de a apăra puterea de cumpărare a profesorilor. Întrucât costurile actuale ale statului ar fi transferate Regiunilor, ar fi sarcina Regiunilor (care o solicită) să suporte sarcinile induse de diferența de salariu dintre contractul național și contractul suplimentar teritorial.

Rămâne greu de înțeles apărarea status quo-ului în numele unui simț neînțeles al unității naționale care ascunde în schimb o dorință adânc înrădăcinată de conservare complet lipsită de orizonturi strategice de valorificare a școlii. În sens invers tocmai această situaţie riscă să provoace dezintegrarea şcolii si cu ea a societatii noastre. Pentru a inversa tendința periculoasă care limitează din ce în ce mai mult școala italiană la un rol rezidual (imaginile recente pe care ni le oferă recentul sondaj Invalsi constituie o alarmă dramatică) cu siguranță nu este suficient să garantam salariile reale ale profesorilor, dar asta nu este. secesiunea, este un prim pas înainte și pentru a reda un element de mai mare demnitate acestor figuri profesionale.

Gânduri 1 despre „Școală, de ce nu mai vrea nimeni să predea la Milano?Matei 22:21

  1. Bună, personal nu aș pune întrebarea pe aceste etaje. Problema există, există și nimeni nu o poate nega, așa cum există pentru toate categoriile de muncitori care, vai, în 2022, sunt încă nevoiți să-și părăsească familiile și viața și relațiile, să se mute în căutarea unui loc de muncă. Totuși, nu cred că cuștile salariale pot fi eficiente, nu cred că reprezintă cea mai bună soluție pentru unirea țării. Am auzit că municipalitatea din Milano a pus la dispoziția personalului bancomatelor locuințe, din cauza prezenței prea mulți muncitori din afara orașului și în imposibilitatea de a plăti chiria, dată fiind situația de pe piața imobiliară din Milano. De aceea, s-ar putea gândi să se acorde o contribuție economică doar lucrătorilor care locuiesc în afara regiunii, pentru a acoperi costurile chiriei. Dar nu aș extinde o măsură de acest tip la toate orașele, și pentru că prețurile de închiriere nu sunt atât de mari în toate orașele din nord, sunt în medie ca toate celelalte orașe italiene. Din păcate, nu doar în sectorul educației și cercetării, problema există în toate categoriile așa cum spuneam, dar dacă este o problemă a pieței interne în unele orașe, municipalitățile ar trebui să o rezolve și nu o intervenție a statului. Sunt muncitori care deservesc nu toată țara, ci comunitățile locale, Milano este unul dintre acele exemple în care banii nu lipsesc și au nevoie de muncitori din afară dacă nu ar funcționa multe servicii mai ales în public.

    răspuns

cometariu