Nu a fost niciodată dragoste la prima vedere între Barack Obama și Hillary Clinton. În 2007 și 2008, senatorul de culoare din Illinois a învins-o pe Hillary pentru nominalizare, convingându-i pe democrați că este de stânga și anti-Wall Street, spre deosebire de Hillary și de soțul ei. Speranță și Schimbare, fără republicani, dar și cu Clinton. Clinton a votat apoi ca senator pentru invazia Irakului din octombrie 2002. Nu a făcut-o (nu era încă în Senat). Și până la urmă democrații l-au ales pe Obama, iar americanii l-au ales în 2008 și l-au reales în 2012, chiar dacă echipa pro-Wall Street a lui Clinton a fost adusă la Washington.
Acum Clinton este egal și spune că politica externă a lui Barack Obama în general, și cea față de Siria în special, se reduce la un slogan fără un principiu organizator. Obama transmite vestea (întâlnire privată-conflict pe Orientul Mijlociu cu deputați și senatori weekendul trecut) că este vorba de o rahat de cal, literalmente bălegar de cal, o expresie care, potrivit lui Merriam-Webster, datează din 1923, considerată vulgară și nefolosită în domeniul profesional și medii maniere, care s-ar putea traduce într-o italiană la fel de rafinată cu „cazzate” și care implică pentru cei care le spun, adică așcatorul de cai, conceptul de... „cazzone”. Acesta este schimbul de politețe între Președinte și doamna care timp de patru ani, de la începutul lui 2009 până la începutul lui 2013, i-a fost secretar de stat. Poate chiar a protestat, așa cum spune ea acum, dar nu și-a dat niciodată demisia în controverse.
Pe de o parte este politica lui Obama în Orientul Mijlociu, nerealistă și distrasă – pe președinte îl interesează doar un sector, Asia, restul e politică internă – și care este acum considerată de toți un eșec. A întins mâna către „Primăvara Arabă”, și-a abandonat aliați precum Mubarak, Primăvara Arabă a dispărut ca ceața în soare și bărbosii jihadului au răsărit. Nu contează dezastrul libian, și vina lui, dar mai ales a lui Nicholas Sarkozy: a fost corect să-l aruncăm pe Gaddafi, dar dacă ar exista un înlocuitor mai bun, nu doar haos. În Siria, Obama l-a amenințat sever pe Assad pentru masacrele sale, dar fără să înarmeze partea „moderată” a rebelilor și fără să lovească vreodată, limitându-se la un puternic ajutor umanitar pentru refugiați. Imposibil de armat opoziţia moderată, prea ineficientă, spune acum Obama în diverse interviuri. Dar fostul ambasador la Damasc Robert S. Ford, un veteran de 30 de ani al Africii și Orientului Mijlociu care a demisionat din cauza controverselor în februarie 2014, spune că nu este adevărat, susține că s-ar fi putut face mult mai mult. Însuși Pentagonul a reiterat în urmă cu două zile împreună cu un purtător de cuvânt cu autoritate, vorbind nu numai despre Siria, ci și despre Irak, că armata a fost „foarte clară și consecventă” în denunțarea riscului extremist din regiune. Acest lucru nu se traduce cu ușurință în acțiune deoarece printre oponenții neprezentatului Assad se numără și extremiștii noului califat transnațional sirio-irakien. Cine să ajute împotriva cui?
Până ieri, așadar, principiul fundamental al politicii externe, în primul rând al Orientului Mijlociu, părea a fi pentru Casa Albă Obama cel enunțat în formula Don’t do stupid shit care a devenit, pentru decor, Don’t dot. face chestii stupide, „nu face lucruri stupide”, considerată o sinteză a gândirii Casei Albe asupra Orientului Mijlociu mai ales începând din aprilie anul trecut, apoi folosit de însuși președintele de mai multe ori conform New York Times și considerat sinteza doctrinei Obama în politica externă. De fapt, o banalitate „înțeleaptă” și un ecran pentru alegerile ratate. „Națiunile mari au nevoie de idei mari inspiratoare și „nu face lucruri prostii” nu este o idee inspiratoare”, spune acum Hillary Clinton într-un interviu în care deplânge și lipsa de a alege pe cine să-l ajute împotriva lui Assad în Siria, „o inacțiune. care a lăsat un mare gol, pe care jihadiștii l-au umplut acum”.
O lovitură scăzută pentru președinte, puțin popular în politica internă și foarte nepopular în politica externă, cu privirea la alegerile prezidențiale din 2016 și deci la nevoia de a se distanța. Și o întoarcere a „politețelor” din 2007 și 2008.
