„Italia trebuie să-și facă temele, nu doar din punct de vedere financiar, ci și din punct de vedere al sistem productiv. Eficiența, adică concurența, trebuie promovată și se fac pași în această direcție. Efortul depus trebuie înțeles, în special de către cetățenii-consumatori, care sunt mai înclinați să vadă potențialul pagube al acestor intervenții decât să culeagă beneficiile lor reale”. La fel de Salvatore Rossi, director adjunct al Băncii Italiei, astăzi la Bologna, pentru conferința „Transformările sistemelor locale de producție”, promovată de via Nazionale în colaborare cu Alma Mater Studiorum.
Două zile, ieri și azi, pline de intervenții și rapoarte științifice menite să investigheze înainte de toate fenomenul raioanelorprezentul și viitorul lor. Rossi are sarcina de a face o imagine mai generală și drumul indicat este clar: „Efortul pe care îl face țara – spune el – trebuie să ne găsească de acord, pentru a readuce Italia pe calea creșterii. Mulți cred că Italia se află în centrul ciclonului critic care a lovit Europa. Acest lucru este rău, dar și bine, pentru că ne oferă posibilitatea de a contribui ca protagoniști la soluționarea problemei. Multă publicitate pune în mod pozitiv această responsabilitate pe umerii președintelui Monti. Iar Italia răspunde cu măsuri importante, cu o manevră care a fost destul de bine primită de comunitatea internațională. Să nu ne lăsăm păcăliți de momentele în care răspândirea crește. Acestea reflectă îndoielile piețelor cu privire la voința reală a Europei de a păstra ferm motivele propriei comunități”.
În acest cadru trăiește și funcționează sistemul național de producție, alcătuit în principal din întreprinderi mici și mijlocii, și deci mai puțin echipat pentru a face față crizei. Modelul districtual din ultimii ani pare să-și piardă din avânt, în timp ce companiile care gravitează spre orașele mari par a fi mai solide, favorizate probabil de apropierea de servicii, o componentă indispensabilă a oricărei companii în prezent. Dar există un alt element pe care Rossi însuși, împreună cu Antonio Acceturro și Anna Giunta, îl examinează sub forma unui cercetător și este „noua globalizare”, adică fragmentarea proceselor de producție în secvențe sau lanțuri localizabile în mare parte în străinătate. Cum reacționează companiile de subcontractare, atât de răspândite în Italia, sau companiile intermediare, așa cum se numesc astăzi, la această transformare? Și cum fac față fazelor critice? Un prim răspuns este „mai rău” decât companiile finale, cu mai puțini angajați, mai puțini muncitori, mai puțină productivitate și exporturi. Dar în lumea pestriță a intermediarilor există lumini și umbre, cei care au reușit să facă față schimbării au știut de fapt și să evolueze și să crească.
„Într-un lanț valoric global – se arată în lucrarea dedicată acestui subiect – poate fi forța motrice (companie intermediară finală sau avansată) sau vagonul de coadă (companie intermediară marginală). Soarta sistemului nostru de producție va depinde și de capacitatea companiilor intermediare de a se elibera de monopsoniul unui mare client și de a-și oferi produsele pe piața globală a bunurilor intermediare; simetric prin capacitatea companiilor noastre cliente de a extinde audienta potentialilor furnizori la scara globala in cautarea combinatiei organizationale optime”. Rezultatul nu este evident din cauza „caracteristicilor structurale ale sistemului de afaceri italian: rezistență larg răspândită la creșterea dimensională; guvernare strictă; condiţionarea legăturilor de familie de îndrăzneala antreprenorială. Obstacolele apar însă și din inadecvarea politicilor publice: sistem juridic opac, incert, ostil eficienței; relații industriale prost reglementate și politici de bunăstare distorsionate în favoarea generațiilor mai în vârstă; protecția doar parțială a concurenței; administrație publică pletorică, ineficientă, apăsătoare, o povară fiscală prea mare”. Pe plan public, se lucrează pentru a îmbunătăți toate acestea, și sistemul de producție va trebui să-și joace rolul.
