Introducerea și în Italia a salariul minim garantat ar fi o jumătate de revoluție, nu doar una socială, căci evita exploatarea atâtor muncitori de către antreprenori cu puține scrupule, dar și o schimbare reală a relațiilor industriale care, bine concepută, ar putea da un real impuls pentru redresarea productivității afacerii, și astfel la o creștere a ratei de creștere anemică a țării noastre.
În schimb, ca de obicei, ministrul Muncii Di Maio relansează tema într-un mod greșit, fără a înțelege pe deplin toate implicațiile, ci folosind-o doar ca o armă polemică împotriva Partidului Democrat, și cu intenție de propagandă conform votului iminent pentru reînnoirea Parlamentului European.
Până acum salariul minim garantat de lege nu s-a făcut din cauza opoziţiei sindicatelor, și în special a CGIL, care sa concentrat pe acorduri naționale de stabilire a salariilor minime şi de fapt jurisprudenţa a dat întotdeauna obligă erga omnes la aceste contracte, extinzându-și astfel valabilitatea și asupra celor care nu sunt membri ai sindicatelor. Acum poziția marilor confederații muncitorești pare să se fi înmuiat pe măsură ce evoluția recentă a pieței muncii a creat un număr semnificativ de lucrători care nu sunt acoperiți de contractele colective, și în plus s-a înregistrat o creștere a asociațiilor patronale și a lucrătorilor care stipulează contracte fără a exista o certificare fiabilă a reprezentării acestora.
Prin urmare, rezultă că salariul minim nu poate fi limitat doar la cei care nu sunt acoperiți de un contract național și mai presus de toate acestea trebuie să fie însoțită de o lege privind reprezentarea pentru a se putea clarifica în final ce subiecţi sunt autorizaţi să stipuleze contracte colective.
Consecințele acestor schimbări ar putea fi profunde și foarte pozitive. Într-adevăr sindicatele îşi puteau reînnoi modul de operare concentrându-şi activitatea în contracte de firma sau cele teritoriale negocierea a tot ceea ce poate fi peste minimul legal, si efectuarea de schimburi cu angajatorii pe baza unui salariu legat de cresterile de productivitate. S-ar deschide spații considerabile pentru a trata în termeni corecti problema salariului, adică creșterea redusă a salariilor din ultimii ani, în timp ce întregul sistem economic, inclusiv serviciile, ar beneficia de necesarul productivitatea crește care au fost dispărute de cel puţin douăzeci de ani. Guvernul ar putea apoi facilita această transformare a relaţiilor industriale cu stimulente fiscale (care există parțial) legate de productivitate.
Dar pentru a face posibil demararea acestor inovații este necesar în primul rând stabilește corect cuantumul salariului minim, fără salturi înainte care seamănă atât de mult cu vechea lozincă „salariul ca variabilă independentă”, și în același timp pentru a evita încurajarea unui salt în continuare spre munca nedeclarată, deja atât de răspândită la noi.
Timp in urma Paul Rebaudengo, fost manager de relații industriale FIAT, a înaintat propunerea de a lua cu titlu de referință, suma maximă a fondului de concediere de 1100 euro, care împărțit la cele 170 de ore de lucru lunare cu cam 6 euro pe ora.
Giuliano Cazzola, care în general este mai puțin în favoarea introducerii salariului minim, sugerează luarea ca referinta cei 780 de euro că la fel legea venitului cetăţeanului fixată ca limită sub care beneficiarul subvenției poate refuza locul de muncă care i-a fost oferit. Și astfel salariul minim pe oră ar fi și mai mic.
O lege a salariului minim poate fi considerată ca una continuarea corectă a politicii de reformă a pieței muncii lansate cu Legea locurilor de muncă, unde s-a și prevăzut, și nu ca măsură de opoziție față de acea reformă fundamentală, așa cum se spune în multe programe TV pline de oameni care nu știu despre ce vorbesc.
Problema este așadar complexă și diavolul este în detalii. Abordați-l superficial, după cum de fapt este obiceiul acestui guvern, poate duce la rezultate opuse celor dorite: nu o mai mare echitate și o creștere a oportunităților de muncă, ci la o o nouă criză a productivității industriale și o creștere a muncii nedeclarate.
