Alunecarea de teren încetinește, dar nu se oprește. Tot azi e furtuna pe bursa pe acțiunile Saipem: după cei 30% arse luni, în urma avertismentului de profit și a anunțului că trebuie să se procedeze rapid la o majorare de cel puțin un miliard pentru înlocuirea treimii din capitalul care a ieșit în fum, a fost rândul corului de „vânzări” plouat din toate casele de investiții, fără excepție: de la Mediobanca Securities până la Kepler Chevreux. După un început dramatic la -11%, prețul acțiunilor s-a stabilit acum la puțin sub 1,3 euro pe acțiune, în scădere cu 4%. Așteptând soluțiile dezvoltate de marile bănci, Intesa și Unicredit în frunte pe care, potrivit analiștilor, nu le vor putea ignora o operațiune de capital robustăîn jur de 1,5 miliarde.
O nouă scurgere, pe scurt, pentru a sprijini ceea ce era deja vârful de lance al ENI în anii de aur ai forajelor petroliere. Dar de câțiva ani cauza „găurilor” jenante pentru câinele cu șase picioare, cu o acțiune puternică de 30,4%, și, de asemenea, pentru Cassa Depositi e Prestiti, care dobândise un pachet de 12,5% din societate cu ocazia maxi -creşterea capitalului, „marele punct de cotitură” anunţat cu accent în decorul Oraşului. Una dintre cele mai solicitante operațiuni ale conducerii Costamagna/Galia dar și o oportunitate de reabilitare a imaginii unei companii publice care a fost supusă de ani de zile criticilor acerbe din partea managerilor internaționali, foarte critică la adresa „guvernanței italiene”. Din acest punct de vedere, operațiunea cu siguranță a eșuat, judecând după cifre, dar asta nu e tot.
Abisul conturilor este impresionant. Între 2011 și 2012, anul de aur, Saipem reușise să capitalizeze peste 22 de miliarde de euro. Astăzi, compania valorează puțin peste 1,2 miliarde: peste 20 de miliarde de valoare au ieșit în fum, de la maxim la 50 de euro la mai puțin de 1,3. Dar trebuie să ținem cont și de capitalul investit de acționari în 2016 (3,5 miliarde de euro) cu ocazia majorării necesare repornirii a ceea ce, a amintit Costamagna, „este multinaționala italiană care angajează cei mai mulți ingineri”. La momentul respectiv, cifra de afaceri a ajuns la 12,5 miliarde față de puțin peste 6 în ultimul exercițiu financiar. Ce a provocat un asemenea dezastru? Este evident că grupul nu a reușit să se adapteze scenariilor economice, energetice și geopolitice care au schimbat profund piața în ultimii ani. Managerii grupului au răspuns la scăderea structurală a veniturilor, care a coincis cu revigorarea Big Oil, acceptând să reducă listele de prețuri și profiturile, mai degrabă decât să-și reducă prezența pe piață în așteptarea unei schimbări care nu s-a întâmplat niciodată.
Și astfel grupul a fost redus la închiderea, cu excepția unui profit modest la sfârșitul anului 2019, toți anii care înregistrează pierderi din 2013, acumulând frumusețea 5 miliarde de pierderi. Confruntat cu această prăpastie, acționarul public s-a limitat la a cere intervenția Cdp și a încredința compania unor manageri de mare valoare, precum Stefano Cao, marcat însă de o îndelungată militantitate în Eni din trecut. Dar obiectivul de a transfera know-how-ul incontestabil al grupului de la petrol la surse regenerabile a fost frustrat de când scăderea costurilor (și marginile). L'creșterea materiilor prime si problemele de Logistica ei au făcut restul. Dar „fanteziile” sistemului au contribuit, fără îndoială, la agravarea crizei, deseori menite să obțină fonduri publice pentru întreprinderile populare. În urmă cu câteva luni încă se vorbea despre o intervenție a Saipem alături de Leonardo în operațiunea de utilizarehidrogen pentru relansarea Ilva curată, apoi reduse de UE care a negat contribuțiile pentru tehnologii care vor deveni viabile doar în 5-6 ani: nu tot ce este verde strălucește.
Până acum criza industrială, dificil, dar nu insolubil, dată fiind calitatea bărbaților. Dar intrarea la marginea piciorului de Francesco Caio, președinte din 2018 și la vârf operațional din 2021, ridică noi probleme de guvernare. În octombrie anul trecut, managerul, explicând analiștilor viitorul companiei, negase necesitatea majorărilor de capital. Acum el însuși a condus ancheta internă care a scos la iveală că restanța (să zicem restanțele de plătit) a fost mult mai mică decât se estimase anterior. O torpilă îndreptată probabil spre Cao, ca parte a unei strategii pe care Caio a aplicat-o și în alte situații, cerând corect să plece fără schelete în dulap. Dar de data aceasta va trebui să explice de ce, în calitate de președinte, nu a bănuit nimic în trei ani. Până la punctul de a merge până la declarațiile din octombrie. În scurt, o mare mizerie, un abis de 20 de miliarde de pierderi care cântăresc credibilitatea statului made in Italy.
