Ciudată viață, a mea” este cartea autobiografică care Roman Prodi a publicat recent, cu colaborarea discretă, punctuală și eficientă a lui Marco Ascione. Cartea, care a stârnit interesul presei, radioului și televiziunii și dă naștere multor întâlniri și dezbateri, se desfășoară pe două niveluri diferite.
Primul spune despre calea timpurie a vieții omului, a factorilor care i-au definit caracterul și convingerile: etapele educației sale, cunoștințele care l-au îmbogățit din când în când, amprenta de neșters imprimată în formarea personalității sale prin a fi parte dintr-o familie cu adânci rădăcini țărănești Emilian. , format din tată, mamă și nouă frați.
În al doilea nivel al cărții însă, povestea continuă cu descrierea evenimentelor și a relațiilor personale care au însoțit (sau, uneori, au împiedicat) alegerile și acțiunile lui Romano Prodi în numeroasele și diferitele faze ale sale. viata publica. Prodi, în a lui ciudat viața, a fost: profesor universitar în Italia, SUA și China, ministru al industriei, de două ori președinte al IRI, de două ori președinte al Consiliului, președinte al Comisiei Europene, responsabil cu funcții de prestigiu în Africa și China, lider în Italia al „Ulivo, al Uniunii, președinte al Partidului Democrat.
Această a doua parte este o poveste plină de amintiri personale, descrierea și motivarea responsabilităților importante și a alegerilor făcute. O lectură plină de sugestii, de referiri la evenimente care ne-au făcut istoria recentă întâlnită, de anecdote legate de personalități importante și de unde reiese, după cum relatează Ascione, una dintre trăsăturile caracteristice și simpatice ale persoanei Romano Prodi: „o bonomie. care se scurge din toate ghearele lui” (p. 8).
Dar, în opinia mea, sensul acestei autobiografii nu este doar și mai presus de toate acela de a dori să-i facă pe cititori să participe la povestea importantă pe care Autorul a trăit-o ca martor și printre principalii actori ai marilor schimbări care au afectat țara. și Europa în contextul globalizării între sfârșitul anilor 900 și începutul anilor 2000. Ar fi suficient să ne referim în special la: restructurarea și privatizarea IRI (cel mai mare holding public italian), vicisitudinile monedei euro. , cursul de schimb al lirei și extinderea UE.
Cu autobiografia lui, însă, mi se pare că Romano Prodi vrea să trimită un mesaj politic. A lui, ca și cea a multora care după vârstă au fost mai mult sau mai puțin implicați în aceleași evenimente, este o viață care aparține doar zilei de ieri, dar de fapt aparține unei realități care acum este extrem de îndepărtată, în profundă transformare. Și acesta este motivul pentru care sensul cel mai profund al cărții ne spune că povestea acelor evenimente are sens numai dacă vizează învățătura care poate fi extrasă din ea pentru a aborda problemele de astăzi. Un mesaj politic neformulat organic, dar conținut implicit în cuvintele și considerațiile Autorului asupra diverselor momente ale experienței sale de viață publică și vizat în special tinerilor și claselor conducătoare aflate în formare. Celor care au sarcina de a se ocupa de nemaiîntâlnit complexitatea schimbărilor naturale, economice și sociale care revin nu numai Italiei, ci lumii întregi.
Dacă este cazul, mai degrabă decât să retragem numeroasele momente importante ale autobiografiei, aici, cu o operațiune interpretativă cu totul personală, se poate încerca să evidențieze componentele acestui mesaj care, de fapt, sunt toate ținând de convingerile maturizate în calea vieții lui.
- Amprenta de bază pe care Prodi a dat-o acțiunii sale politice a fost urmărirea obiectivului (nu întotdeauna pe deplin atins) de menţine împreună toate componentele reformiste a scenei politice italiene a vremii sale. A dus această convingere cu tenacitate, rămânând adesea, după cum spune el, victima unor conflicte interne chiar din zona reformistă. Chiar și plătind un cost personal ridicat, așa cum își amintește cu durere când vorbește despre maturizarea conștiinței sale de „catolic adult” (capitolul 9) ceea ce a însemnat (nu prin voința sa) ruptura totală a relației cu Camillo Ruini. Ruini a reprezentat un punct de referință fundamental pentru Romano Prodi, care a încolțit în anii îndepărtați ai Reggio Emilia și pauza a fost sancționată prin declarația sa la conferința programatică a PDS din 1995: „Mă simt ca unul dintre voi, suntem un singur trunchi. Dar cu rădăcini diferite” (p.174). Reunind toți reformiștii (dacă are sens să folosim acest termen pentru forțele politice de astăzi), face diferențele compatibile între ele, a fost un obiectiv încă nerealizat, dar pe care Romano Prodi îl consideră din ce în ce mai necesar să-l urmărească, ținând cont neapărat de contextul politic, economic și social profund schimbat. Un gol, cel formarea unei inteligenţe colective pentru un nou sentiment politic pe care, nu în carte, ci în dezbateri publice, profesorul îi încredințează acum în mod explicit Enrico Letta.
- A doua componentă a mesajului lui Prodi este percepută clar în toate considerațiile sale referitoare la noul cadru național și internațional care a apărut odată cu criza provocată de Covid. Considerații care conduc la definirea unui design capabil să îmbine dezvoltarea și munca, creșterea și protecția celor mai fragili; o politică economică, adică caracterizată prin a amprenta puternică a solidarităţii sociale. Toate acestea remarcând și prezența „o intervenție crescândă a statelor atât în politica internă, cât și în politica internațională... care este în contradicție cu deceniile precedente de liberalism absolut” (p.212). Și aici s-ar părea că există și o speranță în definirea unui nou rol al statului care să ghideze refondarea economică a țării. O dorință bine exprimată comentând concluziile acțiunii sale de privatizare a IRI: „Privind retrospectiv operațiunile decise în acei ani, aș concluziona că viitorul companiilor noastre ar fi fost mai potrivit cu interesele țării dacă procesul de privatizare ar fi putut decurge mai calm. … O ponderare mai mare ar fi garantat cu siguranță menținerea controlului și regulilor pe care un stat ar trebui să le aibă (și în alte țări pe care le are) pentru a proteja interesele fundamentale ale cetățenilor săi” (p.42-43).
- A treia componentă a mesajului despre care vorbim este după părerea mea atribuibilă prezenței permanente a dimensiunea internationala în gândirea şi acţiunea lui Romano Prodi. O dimensiune pe care o dobândește încă de la începutul procesului său de formare mai specializat în Anglia și SUA, și pe care apoi o va dezvolta din plin în viața publică și privată, construind, cu picioarele bine plasate în Europa, o relație privilegiată cu SUA. , a conjugat ulterior relația cu China și Africa. Pornind de la aceasta vede Prodi un pericol imens în confruntarea antagonistă și bilaterală care se joacă în această fază între marile puteri (mai ales China și SUA) concurând între ele pentru cucerirea viitorului și care constituie aspectul dominant al întregii politici mondiale. „Războiul rece de astăzi are ca obiectiv principal lupta pentru suprematie. O provocare care se joacă în toate domeniile, de la militar la cel economic, tehnologic și utilizarea tuturor tipurilor de soft power” (p.205). Potrivit lui Prodi, Europa este pe deplin implicată în această confruntare, dar diviziunile și fragilitatea instituțiilor sale o împiedică să joace rolul de interlocutor recunoscut. Și la fel se întâmplă și pe partea africană și mediteraneană unde există absența unei politici europene, în timp ce „Africa va determina într-adevăr viitorul nostru”(p.193) cu fenomenele migratorii, explozia demografică, terorismul, fragmentarea politică, luptele larg răspândite pentru controlul resurselor… Și tocmai din cauza necesității de a aborda toate aceste probleme într-un cadru de ansamblu că Prodi (pornind de la un strânsă legătură între SUA și UE) speră să depășirea bilateralismului și să înceapă „calea către multilateralism... care cu siguranță ar face mai fezabilă o cale pașnică de dezvoltare a planetei noastre” (p.205). Un avertisment adresat mai ales Europei, pe care Prodi o reia în cuvintele sale finale: „Laitmotivul acestor pagini simple ale mele... constă tocmai în convingerea profundă că dialog este cel mai important instrument pe care politica îl are la dispoziție. Și sunt, de asemenea, convins că, în acest moment istoric, numai Europa deține cultura și autoritatea de a o putea folosi” (p.215).
Mai sunt multe, care nu au putut fi evidențiate aici, în autobiografia lui Romano Prodi. O reflecție care privește cu îngrijorare și încredere enorma sarcină care îi așteaptă pe cei care vor avea responsabilitatea de a conduce țara în procesul de transformare extrem de dificil care se conturează.
