Înclinațiile mele față de Roma nu sunt polemice, nu simt amărăciune sau dispreț, pentru că Roma este un circ capabil în care totul intră, este o magmă plutitoare în care totul este absolvit și totul se dizolvă, un balon care explodează, un oraș cu dimensiuni de cinism, înțelepciune, indiferență care nu se schimbă niciodată și conduc înapoi la aceleași greșeli, o metropolă care îți permite să rămâi copilăresc cu aprobarea Bisericii. A fost nevoie de 261 de papi pentru a o face. Cum ne putem aștepta să o schimbăm în câteva secole?. Federico Fellini, sus L'Espresso din 28 martie 1971
Discuția despre soarta capitalei, temporar latente în fața tragediei Covid, revine în perspectiva alegerilor din toamnă. În opinia publică, pare să existe o conștientizare larg răspândită a stării jalnice a Romei. Până în 2008, odată cu economia în creștere, dezechilibrele erau mai puțin perceptibile, dar, odată cu criza, resursele publice care susțineau până atunci orașul au eșuat, creșterea s-a oprit iar cele mai joase secțiuni ale populației au fost cel mai greu afectate. Riscul acum tangibil este ca inegalitățile, decreșterea, administrarea proastă să polueze sufletul adânc al Romei, „entitatea sa unică și nereproductibilă”, imaginea sa, ceea ce Walter Benjamin numea „aura” unui oraș. Și pare să existe un consens asupra ideii că, dincolo de problemele de management actuale (transport, colectare deșeuri, decor urban), deși acute din cauza degradării care le caracterizează și punctual remarcate de opiniile cetățenilor, criza orașului este și rezultat al lipsei de planificare și viziune asupra viitorului Romei. Planificare și viziune care au lipsit cronic de ceva timp.
Contradicția dintre frumusețea ei și rolul capitalului și greutățile grave pe care le întâmpină de multă vreme orașul, o adevărată „boală romană”, a atras de mult scriitori, regizori, savanți, urbaniști, politicieni care au povestit și au denunțat dezordinea sa haotică și speculațiile nestăpânite, natura leneșă a populației sale, inadecvarea ei de a reprezenta țara. Alți autori s-au aventurat într-unul pars construens și au sugerat terapii. S-ar putea spune că cărțile despre Roma au devenit acum un gen literar.
Deci, de ce încă o reflecție asupra Romei? Încercarea, desfășurată în paginile „2021: Miracol la Roma” prin adoptarea unei tăieturi agile, dar care ține cont de literatura foarte abundentă despre capitală, este de a oferi o reflecție asupra motivelor pe termen lung ale crizei orașului și asupra niste modalități posibile de a-l readuce la creștere, după cum se spune astăzi, „într-un mod corect și durabil”. Convingerea este că lipsa modernizării și absența planificării nu sunt întâmplătoare. Mai degrabă, de multă vreme, Roma nu părea capabilă să exprime forțe capabile să conceapă și să realizeze un proiect de creștere durabilă și dezvoltare urbană echilibrată, un „bloc social” purtător al unei acțiuni modernizatoare. Într-un astfel de cadru, administrația orașului nu putea implementa decât, cu rare excepții rezultate din circumstanțe particulare ale politicii naționale, „politici proaste” sau, în orice caz, inadecvate dimensiunii problemelor.
Dar nu numai din acest motiv „structural” ne putem întreba dacă este realist să ne gândim la readucerea Romei pe calea creșterii și a modernizării. Uneori este evocată natura istorică a orașului, atât de grandioasă, încât ar genera un fel de vrajă care l-ar face refractar la modernitate. Este un fil rouge, care ar putea fi definit ca un fatalist, care a urmărit mereu studii și reflecții despre Roma. Și nu există citate. De la Henry Adams, un istoric american care a vizitat Orașul Etern chiar înainte de Porta Pia: „Roma nu putea fi introdusă într-o schemă sistematică de evoluție, ordonată, burgheză, născută la Boston. Nu li s-a putut aplica nicio lege a progresului”, autorilor italieni precum Pirandello ce regretatul Matthias Pascal îl face pe Anselmo Paleari să exprime acea celebră judecată, citată de mai multe ori, lichidând orice posibilă perspectivă de modernitate pentru Capitală:
Și este în zadar, credeți-mă, toate eforturile pentru a o reînvia. Blocată în visul trecutului ei maiestuos, ea nu mai vrea să știe despre această viață meschină care persistă să roiască în jurul ei. Când un oraș a avut o viață ca cea a Romei, cu caracteristici atât de marcate și particulare, nu poate deveni un oraș modern, adică un oraș ca oricare altul. Roma se află acolo, cu inima ei mare zdrobită, în spatele Campidoglio.
Chiar și citatul din Fellini relatat în exergă se referă implicit la acea viziune și evocă rezistența Romei la modernitate, eternitatea ei de nezdruncinat și deci imposibilitatea de a o judeca după standarde comune precum eficiența sau decorul. ȘI Mario Praz, în cartea sa dedicată Orașului Etern, a observat cum Roma, „nefiind mitridizată împotriva vieții moderne printr-o adaptare progresivă, cedeazăMatei 22:21. Ferrarotti, care a denunțat cândva condițiile de viață din suburbiile romane cu analiza sa, mărturisește recent că „abia la Roma am învățat să nu mă încred în hiperactivism, am început să apreciez o indolență, care nu este nici lene, nici lene”. A fil rouge care în faţa crizei din ultimii ani pare să-şi fi recăpătat putere. Și astfel „diversitatea experienței”, „sublimul dezastruos”, „unicitatea” sunt invocate în sprijinul tezei că Roma trebuie să rămână „efemeră din punct de vedere semantic”, că problemele ei nu pot fi rezolvate, mai degrabă că degradarea și contrastele pot genera imaginație. și, prin urmare, inovație în design, aproape până la punctul de a deveni un „motor de dezvoltare”.
Este o viziune care nu are ecou în paginile acestei cărți.
Nu există nicio îndoială că Roma, ca să o spunem în termeni sociologici, nu a reușit să urmeze în mod regulat acea „cale temporală și structurală necesară dobândirii caracteristicilor societăților moderne”, care sunt cele ale lumii industrializate occidentale. Roma, dacă ne uităm la criteriile utilizate în mod normal pentru măsurarea calității vieții, nu a reușit să devină nu doar ca Paris sau Londra, ci nici măcar ca Madrid. Istoria sa pare să-l țină departe de un habitat al progresului economic și social. Dar aceste rezultate nu reprezintă un „destin inevitabil”: mai degrabă îşi găsesc fundament în structura economică şi socială a Romei şi în alegerile făcute de actorii politici. Desigur, această interpretare structurală a lipsei de modernizare, imposibilitatea Romei de a se identifica într-o cultură antreprenorială, ridică în orice caz o întrebare asupra forțelor pe care să se bazeze pentru un viitor mai luminos pentru capitală. Iar răspunsul pe care îl oferă cartea este că pentru a concura cu noul secol, pentru a relua calea transformării, pentru a remedia fractura culturală, economică, socială dintre nucleul istoric al orașului și suburbiile uriașe, nesfârșite, și a pus raționalizarea, un rol decisiv va trebui jucat de politicile publice. Politici publice care vor trebui în sfârșit să țină cont de faptul că „nu te bucuri de cele șapte sau șaptezeci și șapte de minuni ale unui oraș, ci de răspunsul pe care îl dă la întrebarea ta” (Calvino, Orașele invizibile).
Uneori, în discuția despre Roma, s-a pus accentul pe contrastul dintre lipsa modernizării și rolul de reprezentare a țării, „datoria ei de a fi” capitală. Aici se deschide o a doua perspectivă cu care să privim orașul: relația sa cu restul țării, specificul posibil în instituțiile romane ale economiei și societății în comparație cu alte mari orașe italiene. Oferă Roma într-adevăr o imagine distorsionată a Italiei? În realitate, pare greu de negat că se pune o problemă de modernizare pentru toată Italia care, nu întâmplător, de mai bine de douăzeci de ani crește mai puțin decât restul Europei. O problemă care privește sfera publică – din cauza instituțiilor de control invazive și în același timp slabe, din cauza funcționării defectuoase a serviciilor, a corupției administratorilor, a unei birocrații adesea ostile și ineficiente – dar și a sferei private – din cauza nerespectării teritoriului și bunurilor comune, pentru evaziune fiscală, pentru lipsa de sensibilitate pentru conflicte de interese; toate manifestările unei difuzii insuficiente a civisme care afectează, deși cu intensitate variabilă, întreg teritoriul național.
Înțelesese bine relația dintre Roma și restul țării Luigi Petroselli, primarul comunist dintr-un sezon foarte scurt, dar fericit, între anii șaptezeci și optzeci, când în controversă cu Alberto Moravia, autorul unui pamflet extrem de critic la adresa Romei, a amintit cum „dezechilibrele monstruoase și absurde ale Romei și benzile de parazitism care încă mai sufocă viața au nu au fost o minge de plumb reziduală la poalele unei țări [...], ci au acționat ca un contrapunct și un detonator al risipei de resurse materiale, culturale și umane, care a marcat întreaga dezvoltare a țării”. Roma ar reprezenta, așadar, fără echivoc, slăbiciunile Italiei, deși cu trăsături complet proprii, extreme dacă doriți. Aceeași întârziere în modernizarea capitalei ar putea fi emblema unei relații mai generale, mai controversate, pe care țara o are cu modernitatea. Atenție însă la achitările ușoare: scara este alta, căci într-o oglindă deformatoare defectele naționale ne sunt restituite unei puteri înalte. În această cheie, Roma poate fi considerată o metaforă amară și fascinantă.
O deformare care se vede în mărimea și înrădăcinarea forțelor care sunt contrare modernizării, examinate în capitolul al doilea. Există prezența milenară a Bisericii care cu modernitatea… nu are tocmai o relație fluidă și trecătoare și a cărei influență asupra orașului a fost foarte puternică, chiar dacă poate mai puțin invazivă astăzi decât era acum treizeci de ani. Există chiria clădirii, forța motrice seculară a economiei romane, chiar dacă astăzi în retragere parțială, o forță constituțional contrară unor procese tipice ale modernității precum concurența, față de care, de altfel, ostilitatea este atât de răspândită în toată țara, dar în alte părți. temperată de o industrializare mai mare și de nevoia consecventă de a concura la nivel internațional. Nu există o burghezie activă, parțial ca în restul țării, dar cu „circumstanța agravantă” a apropierii de puterea politică națională care exercită o chemare greu de rezistat pentru clasa dominantă locală cu cele legate tipic. activităţi „intermediare” faţă de cele „antreprenoriale”. Există crimă organizată notoriu de ascendență tradițională, deși foarte modernă din punct de vedere al mijloacelor și împletit cu rudențe culturale și politice; tot un fenomen care nu cruță restul țării dar care la Roma și-a găsit configurații proprii, unele chiar mitologizate, și are o mare difuziune. Apoi există un factor specific, idiosincratic: caracterul local, humusul cultural, „spiritul roman” în măsura în care este identificabil, și cred că este încă, sceptic și neînclinat să respecte binele comun și că în în ultimii cincisprezece ani a atras o nouă viață din neglijarea, adesea din cauza corupției, a instituțiilor politice locale.
Politicile urbane și naționale au făcut puțin pentru a remedia problemele sociale și inechitățile tipice unei metropole mari, într-adevăr, în unele cazuri, cum ar fi politica de urbanism, au contribuit la creșterea acestora. O administrare locală bună a fost din punct de vedere istoric o excepție: și nici nu putea fi altfel, având în vedere dificultatea construirii unui bloc social reformist și modernizator. Guvernele naționale sunt și ele în fugă care nu au reușit să contureze și să ducă mai departe un proiect de sporire a rolului politic și simbolic al Orașului Etern. Din această incapacitate a politicii, dreapta, înrădăcinată în mod tradițional în capitală și notoriu ostilă modernității, continuă să tragă putere. Succesele limitate și numeroasele eșecuri, mai ales cele mai recente, ale politicii de la Roma și față de Roma sunt examinate în capitolul al treilea.
Având în vedere aceste premise, criza era inevitabilă. Iar formele crizei, economia slabă orientată spre activități tradiționale cu valoare adăugată redusă, inegalitățile sociale, dezastrul serviciilor, sunt explorate în paginile cărții.
La ce ne putem aștepta pentru viitorul apropiat? Cele două crize, cea de „după 2008” și cea de Covid, l-au impresionat pe unul accelerare rapidă până la decăderea orașului. Nici iminenta alegere a noului primar nu lasă loc de optimism, și din cauza modului în care candidații au fost aleși de principalele forțe politice unde modul de a spori valoarea politică și simbolică a Romei cu siguranță nu a avut un rol primordial. Confirmând lipsa, din partea marilor partide, a unei idei de oraș care să încerce să contureze o ipoteză pentru o soluție la singura întrebare care ar trebui să le preocupe: cum să iasă din decadență, cum să facă din Roma un oraș care este atât mai corect, cât și revenit la creștere și pe care pârghii să funcționeze pentru a atinge acest obiectiv extraordinar de ambițios. Nici nu întrezărim forțele sociale capabile să susțină un astfel de proiect și să-l transfere în mecanismele de decizie colectivă. Scenariul cel mai probabil pentru Capitală pare a fi victoria acelui candidat capabil să exprime mai bine, într-un mod mai înțeles de electorat și mai eficient în mass-media, cererea puternică de redistribuire a resurselor care vine de la oraș. , sever testat în ultimii cincisprezece ani .
Totuși, ar putea exista unele condiții pentru o „recunoaștere miraculoasă” care se bazează, cel puțin parțial, pe forțele care au guvernat Roma timp de o sută cincizeci de ani. În primul rând, resursele publice ar putea reveni în cantități relativ mari cu Planul Național de Recuperare și Reziliență (PNRR) și, de asemenea, cu Jubileul 2025, ma ar fi necesare o nouă planificare în urbanism și o capacitate administrativă revigorată pentru ca acestea să fie efectiv atribuite capitalei. Iar Recuperarea, cu marile companii „semipublice” care vor juca un rol fundamental în implementarea sa, ar putea readuce axa puterii economice înapoi la Roma cu activitățile conexe de servicii profesionale și finanțe; ma pentru a-și îndeplini acest rol, capitala trebuie să aibă infrastructuri digitale și de mobilitate adecvate. S-ar putea relua și turismul ma, având în vedere modul în care s-a dezvoltat oferta turistică în ultimii douăzeci de ani, neintervenind pentru a reamenaja aceasta ar condamna Roma să rămână pe servicii cu valoare adăugată scăzută.
Pârghiile tradiționale au nevoie deci de noi grefe pentru o retrezire a orașului. Și este necesar, cu puțin optimism de voință, să continuăm regândirea Romei și conturarea unor politici publice care să poată marca o discontinuitate, să integreze motoarele tradiționale ale economiei romane și să aducă miracolul. Există trei sectoare cărora li se încredințează o redresare a dezvoltării, evident neexhaustiv, și asupra căruia cititorul va găsi o scurtă perspectivă: intervenții care recuperează măcar o parte din suburbii în cadrul unui proiect urban mai amplu, o relansare industrială a utilităților, o instituție capabilă să agregă cultura ofertei și să o promoveze la nivel internațional. Speranțele de depășire a declinului economic și a neliniștii sociale a Romei rămân încredințate înființării de noi „instituții economice ale Capitalei”, sub control public, dar cu o prezență privată semnificativă, care pot crește atractivitatea resurselor antreprenoriale și științifice și pot face ca un oraș mai locuibil pentru toți cetățenii săi.
*************************************
Pentru a citi introducerea lui „Minunea 2021 la Roma”, editat de Linda Lanzillotta, click aici.
