Referirea primului ministru Matteo Renzi la Germania ca model de urmat pentru reformarea pieței noastre de muncă trezește un interes puternic, pe de o parte, și multe nedumeriri, pe de altă parte. Chiar dacă există câteva puncte critice în sistemul german, realitatea este în general foarte pozitivă și incomparabil mai bună în comparație cu cea italiană.
Trebuie spus că rezultatele obținute au beneficiat de o economie înfloritoare dar este legitim să presupunem că aceasta a fost favorizată și de calitatea reformelor. Îndoielile apar din diferitele contexte politice și sociale ale celor două țări. În Germania, sistemul de co-management, care se bazează pe principiul că puterea și responsabilitatea sunt două fețe ale aceleiași monede, pătrunde profund în partenerii sociali și forțele politice. În Italia, dreptul de veto asupra problemelor sociale a luat naștere ca un modus vivendi între DC și PCI în urma rupturii unității antifasciste. De-a lungul timpului s-a transformat în apărarea intereselor corporative, începând cu aparatul birocratic și îngreunează obiectiv implementarea oricărui proiect de reformă eficient.
Recent, CNEL a fost trimis spre casare în dezinteres general. Nu este aceasta o dovadă clară a eșecului proiectului participativ al partenerilor sociali? Și să ne gândim că în trecut, CNEL, când a existat un angajament politic din partea partidelor, a oferit contribuții excelente, cu un consens foarte larg. Exemplele „propunerilor de revizuire a legislației privind raportul de muncă” din 4 iunie 1985 (cu ipoteza anexată de modificare a articolului 18 care astăzi ar fi văzută de mulți ca un atac la drepturile lucrătorilor) și ale proiectului de lege. din 1986 sunt valabile pentru informarea și consultarea lucrătorilor. Dar erau ipoteze „în stil german”, respinse în practică de o cultură a conflictului predominantă atât în sindicat, cât și în rândul antreprenorilor. Din acest motiv au căzut curând în uitare și a existat tot mai puțin interes pentru un rol eficient pentru CNEL.
După povestea scării rulante, care a dispărut definitiv la începutul anilor 'XNUMX odată cu acordul asupra noului model contractual, nu numai că CGIL nu a arătat niciodată o examinare critică serioasă în cheie revizionistă a acelor evenimente, dar în general a existat o lipsă. capacitatea de a construi un proiect clar de politică contractuală descentralizată, legat de productivitate și ca răspuns la pierderea competitivității economiei italiene.
Chiar și în sectorul public, centralizarea negocierilor a produs un sistem inversat de „zone salariale”, care penalizează puternic lucrătorii care locuiesc în zonele în care costul vieții este mai ridicat, în special în marile centre urbane. Când și unde a fost stabilit obiectivul unei negocieri cu adevărat descentralizate privind eficiența și meritul în sectorul public?
În vremurile recente, care astăzi par însă îndepărtate, am asistat și la un fenomen care altădată ar fi fost de neconceput: „curea de transmisie” pe care Berlinguer însuși a activat-o în 1984 pentru a-l împiedica pe Luciano Lama de la un acord CGIL privind scara rulantă și-a schimbat direcția și, pornind de la conducerea lui Sergio Cofferati, și-a produs efectele în sens invers, de la unire la partidul de referință.
Nici organizațiile de afaceri nu au fost purtătoarele unei ofensive culturale curajoase și pentru aceasta au plătit prețul unei pierderi de reprezentare mult mai grave decât cea a sindicatului. Dincolo de spiritul comun al „mitbestimmung”. Poate că și faptul că DGB este un sindicat unitar, deci un interlocutor mai credibil pentru companii și guvern, ajută și realitatea germană. Tot pentru această considerație, înțelegându-se că punctul de cotitură trebuie să fie politic și de planificare, problema unității sindicale trebuie abordată și la noi cu hotărâre.
Nu este vorba de a repropune formulele tradiționale de unitate organică: unificarea aparatelor ar fi la fel de imposibilă astăzi ca și în trecut. Unitatea care, pe lângă faptul că este necesară, este și realizabilă este cea a regulilor. Principalele organizații sindicale trebuie să fie recunoscute pentru că s-au îndreptat în această direcție. Recentele acorduri interconfederale au afirmat depășirea principiului egalității cu posibilitatea de a chema nu numai delegații aleși democratic, ci și muncitorii să decidă cu proceduri transparente.
Ne îndreptăm către un model de democrație delegată însoțit de instrumente de democrație directă. În orice caz, fiecare va conta pentru ceea ce reprezintă, sub rezerva constatării gradului real de reprezentare a fiecăruia. Nu este încă clar dacă delegaților și lucrătorilor li se va acorda nu numai puterea de a aproba sau respinge acordurile, ci și puterea de a decide, așa cum ar fi de așteptat, să declanșeze greve. Cu reguli clare și alegeri făcute de majoritate, fiecare va trebui să-și asume responsabilitățile. De asemenea, ar fi momentul să punem în aplicare în sfârșit articolele 39, 40 și 46 din Constituție, care sunt adesea invocate instrumental și imediat uitate ulterior.
Însă claritatea regulilor nu rezolvă problema de bază care este aceea de a construi un nou sindicat de lucrători activi, cu o capacitate de planificare de perspectivă și autoritară, care pleacă de la o analiză riguroasă a realității. Conflictul este un motor al dezvoltării, dar fără debușeuri devine un factor de stagnare și frustrare. În întreprindere există o zonă importantă de interese comune între capital și muncă care trebuie guvernată și extinsă. Doar în această logică există aceeași bilateralitate care trebuie să crească calitatea și cantitatea serviciilor în favoarea lucrătorilor și a afacerilor. Prin negocierea companiei cu privire la productivitate, eficiență și responsabilitate, sindicatul își va consolida autoritatea și unitatea, puterea organizațională și autonomia politică.
Dincolo de criza gravă prin care trecem, problemele critice ale pieței noastre de muncă sunt cunoscute de ceva vreme. Este probabil, dar și de dorit, ca adoptarea modelului german al pieței muncii, plecând de la sistemul de formare duală, să producă efecte pozitive. Dar fără o schimbare culturală profundă și răspândită, chiar și cele mai bune modele sunt sortite eșecului.
