„Recunosc: sunt de rea-credință, sunt ignorant și mărturisind anti€ câștig bani în pică! Fericit?". Sic twittit Antonio Maria Rinaldi, 58 de ani, adevărat Roman, fiul fostului bancher Rodolfo Rinaldi, fost vicepreședinte al BNL și ultimul președinte al Banco di Santo Spirito înainte de fuziunea cu Cassa di Risparmio di Roma, precum și un bărbat foarte apropiat de Giulio Andreotti.
„Bell’Antonio”, un metru optzeci și cinci de simpatie pură Romaccia, care locuiește într-o proprietate luxoasă din Monte Mario, se preface a fi economist pentru a-și câștiga existența. Dar nu are publicații științifice printre evidențele sale: spre meritul său, doar două pamflete față de euro - publicate de o editură low-cost și distribuite la chioșcurile de ziare - și câțiva ani ca director general al Sofid, societatea-mamă financiară a ENI, după o perioadă în Consob. Este unul dintre acei copii ai generonei romane care nu au nevoie să fie aclamați în mediul științific.
Îi este suficient să se acrediteze ca discipol al lui Paolo Savona, este economist de rang înalt și fost ministru. Antonio strânge în schimb burta unei nișe deznădăjduit de anti-europene care vrea să se întoarcă la liră. Agita studiourile de televiziune cu tonuri de centurion roman care doboara tribunele, cand pune una din loviturile sale efective impotriva Euro, Mario Monti si Pactul de Stabilitate.
A început să ridice vocea în urmă cu câțiva ani, cu un plan monstru de reducere a stocului datoriei publice pentru o sumă de circa 400 de miliarde de euro: science fiction pură, potrivit experților în privatizare. Propunere ambalată pentru demagogul de serviciu și susținută punctual de Renato Brunetta în timpul campaniei electorale. Predă Economie Internațională la Universitatea Link Campus din Roma, o fabrică de diplome private – mai întâi malteză, acum italiană – condusă de fostul ministru Vincenzo Scotti, care a obținut statutul echivalent al universității, uitați-vă, în timp ce era subsecretar pentru afaceri externe în timpul ultimul guvern Berlusconi.
Intervenție valoroasă, decretul semnat de ministrul de atunci Gelmini prin care se certifică deplina „recunoaștere a Link Campus ca universitate non-statală a sistemului universitar italian”, având în vedere faptul că mai mulți manageri din administrația publică prezentaseră anterior calificările obținute la universitate. situate în via Nomentana când nu erau încă tratate conform legislației italiene, stârnind atenția justiției pentru nereguli de faliment.
Rinaldi predă și un curs de finanțe corporativă la Universitatea Gabriele D'Annunzio din Chieti-Pescara, prin ciudată coincidență aceeași universitate unde fratele său, Alessandro, finanțator și soțul Mariei Laura Garofalo, bogată moștenitoare a imperiului, predă și clinici. fondată de chirurgul-antreprenor Raffaele Garofalo, cândva apropiat Partidului Comunist.
Astăzi soții Garofalo sunt și proprietari ai mai multor ansambluri rezidențiale și ai unui post de radio local, Radio Ies, unde Antonio a condus treizeci de minute de foc împotriva monedei unice. Dar, în timp ce preda la Pescara, a format un parteneriat – sub steagul opoziției ferme față de moneda unică – cu Alberto Bagnai, autor, inutil să o facă intenționat, al eseului „Apusul euro: cum și de ce”. sfârșitul monedei unice ar salva democrația și bunăstarea în Europa”. Și din moment ce toate lucrurile bune vin în trei, nu putea lipsi un alt purtător de stindard al antieuropeanismului: Claudio Borghi, editorialist la Giornale și profesor la Cattolica. Gata, liniștit, mergeți, și aici trio-ul anti-euro nu ratează nicio bătaie pentru a lansa asaltul asupra monedei unice și a demonta piesă cu bucată arhitectura europeană: recâștiga posesia suveranității monetare, devalorizează o nouă liră rampantă până la 20- 30% și frica trece.
Pentru început – se ceartă Rinaldi cu voce tare cu adepții săi – Pactul Fiscal este ilegitim. El susține teza juristului Giuseppe Guarino, în vârstă de nouăzeci și unu de ani, care a atacat noua structură de guvernare economică europeană din paginile Foglio în 2012. Teză, însă, nesusținută de o analiză serioasă a tratatelor și demontată, mereu pe Foaie, de Ornella Porchia, profesor de drept al Uniunii Europene la Torino. Personaj ciudat, Rinaldi: mai întâi câștigă câteva titluri de ziare cu planul său teoretic de vânzare de active pentru a reduce datoria, apoi se răzgândește și își propune să părăsească UE pentru a recâștiga controlul asupra băncii centrale și, de asemenea, să monetizeze pomana la semafoare, pentru pentru a evita recuperarea conturilor. Pe de altă parte, cei care au trăit în umbra celor puternici care își croiesc cu îndemânare propriul spațiu în cetățile publice, la o estimare grosieră, nu au niciun interes să urmeze „reforme structurale”.
Cei trei, însă, nu ratează nicio ocazie: de la „Ziua Fără Euro” a noii Ligii Nordului de către Salvini până la numeroasele conferințe promovate – printre altele – tot de deputații 5 Stele, fără a uita de tribunele televiziunii conduse de jurnaliști înclinați și conformați. , precum în cazul „La Gabbia” de Gianluigi Paragone, fiecare etapă este bună pentru a face convertiți. Rinaldi nu se satură să-i amintească: „Sunt apolitic, nu aparțin unui partid, dar vorbesc cu oricine pentru a informa oamenii despre nesustenabilitatea monedei unice. Nu sunt economist de salon dar dimineața cumpăr lapte de la băcănie și îmi dau seama, spre deosebire de tehnicieni, cum trăiesc oamenii”.
Nu reușește să-și etaleze, oriunde s-ar duce, butonii, pe care îi poartă la manșetele cămășii, înfățișând uniforma națională veche și decolorată. Rinaldi este atât de apolitic încât a acordat chiar mai multe interviuri pe site-ul PDL, într-unul dintre care, înainte de alegerile din februarie, l-a descris pe Silvio Berlusconi drept un lider înlăturat nelegitim de Troică. Marchette din belșug. Dar marea lovitură de stat, cei trei muschetari ai noii lire, au făcut-o pe 3 decembrie trecut, când au vorbit direct în Parlamentul European în cadrul unei conferințe organizate și promovate de Magdi Cristiano Allam, parlamentar european și președinte al mișcării politice „I love the „Italia”, precum și fost director adjunct ad personam al Corriere della Sera. La întâlnire, cu titlul care spune totul – „Mori pentru euro?” – s-a prezentat cel mai rău naționalism centrifug, celebru condus de progenitorul urlătorilor eurosceptici: Nigel Farage, berbece al UKIP, partidul de independență al Regatului Unit.
De ce o universitate finanțată de contribuabili alege să dea spațiu la doi profesori anti-euro, dintre care unul (Rinaldi) nu are un curriculum ca cercetător academic, dar are un frate în aceeași universitate? Unde vor să meargă acești trei cavaleri ai autarhiei, în frunte cu un fost executiv care a ajuns la proeminență (și s-a stins curând) între prima și a doua republică?* Astăzi, nu pare să existe niciun proiect bine definit. A face caciara (și grana), așa cum se spune la Roma, ar putea fi singurul scop adevărat al lui Rinaldi, care pe 18 decembrie a fost în piața cu Pitchforks și nu se leagă nimănui: motto-ul este „cu condiția să vorbească despre asta”. Și începe să vorbești despre asta. Chiar și prezența sa pe internet devine foarte respectabilă.
Fanii pe twitter sunt în creștere, în timp ce pe Facebook acceptă orice prietenie pentru a răspândi vestea anti-euro. Dacă există un proiect, în vederea alegerilor europene de primăvară, nu este clar, dar cert că cei trei încearcă să adune sub aceeași umbrelă, la nivel continental, confuzia și eterogenul partidul antieuropean, care pt. are acum drept voce „oficială” „Manifestul pentru Solidaritatea Europeană”, document semnat de douăzeci de economiști, în care se precizează că „o ieșire controlată (din zona euro) a celor mai competitive țări precum Germania, Olanda, Finlanda. , este în interesul țărilor din Sud, întrucât o soluție similară ar oferi cea mai bună șansă de salvare a Uniunii Europene și a pieței comune”.
Între timp, Martin Schulz, președintele Parlamentului European, a fost deja imortalizat în timp ce Magdi Allam îi înmâna cea mai recentă copie a celui mai recent eseu al lui Rinaldi, „Europa Kaputt”.
*articol modificat la cererea expresă a doctorului Claudio Borghi, care s-a simțit rănit acolo unde textul original recita următorul text: „unde vor să meargă acești trei cavaleri ai autarhiei, crescuți în umbra statului antreprenorial, ajungând să acopere; poziționează directori foarte respectați între prima și a doua republică, bine plasați în cercul care contează, e de bănuit și prin mijloace dinastice? Autorul dorește să-și ceară scuze pentru eventualele neînțelegeri legate de construcția perioadei, subliniind, în același timp, necentralitatea acesteia în contextul articolului.
