A fost o vreme când un prim-ministru, comentând o serie de sentințe așa-zise „aditive” ale Curții Constituționale, care extindeau la noi categorii de funcționari publici beneficiile prevăzute doar pentru unii, acuza Curtea că a contribuit la prăbușirea conturile publice. Nu este exclus ca acele vremuri să se poată întoarce.
De altfel, două hotărâri recente ale Curții impun constrângeri aproape de netrecut asupra posibilităților de intervenție a puterii legislative și a guvernului asupra cheltuielilor publice cu salariile și pensiile, care reprezintă peste 65 la sută din totalul cheltuielilor publice.
Acestea sunt hotărârile nr. 223 din 2012 și nr. 116 din 2013, care a declarat neconstituționalitatea a două legi care în 2011 stabileau contribuții de solidaritate, modulate pe paranteze și temporare (până în 2014), pentru veniturile funcționarilor publici și pensii care depășesc 90.000 de euro. Acestea au fost măsuri care au vizat în mod clar o reducere (modesta: în jur de 25 de milioane pe an) a cheltuielilor publice curente, prin reducerea celor mai înalte tratamente economice. Toate lucrurile luate în considerare, acesta nu este un obiectiv nerezonabil, având în vedere că salariile de top ale administrației publice italiene sunt neobișnuit de mari, în comparație cu mediile europene (chiar, pentru magistrați, cu o treime mai mult decât Franța și mai mult decât dublu față de Germania) și existenţa fenomenului „pensiilor de aur”.
Ideea nu este doar atat Curtea a declarat neconstituționalitatea acestor contribuții dar că, spre deosebire de trecut, când sa referit în schimb la criterii specifice de caracter nerezonabil și arbitrar, a făcut acest lucru într-un mod atât de general încât să prejudicieze acțiunile viitoare asupra acestor elemente de cheltuieli care se bazează pe utilizarea pârghiei fiscale. În primul rând, Curtea a reținut că nu este vorba de reducerea costurilor, ci de impunerea unei noi taxe, care trebuie apoi să se conformeze principiilor egalității și adaptării la capacitatea de plată prevăzute la articolele 3 și 56 din Constituție. Din acest punct de vedere, contribuțiile de egalizare și solidaritate impuse de nevoile de stabilizare trebuie să fie cât mai generale și deci impuse tuturor, beneficiarilor de venituri publice și private, angajaților și lucrătorilor independenți și nu unor categorii specifice, ca în cazul de față. Acest raționament se aplică și pensiilor, întrucât Curtea reține că pensiile sunt, în toate intențiile și scopurile, remunerație, deși amânată. Dar cu privire la pensii, Curtea a mers mai departe: a adăugat că pensia este de neatins. De fapt, este rezultatul unor cazuri (raporturi de muncă) care sunt acum epuizate și asupra cărora nu se mai poate acționa; nu mai există nici un remediu: și, prin urmare, intervenția asupra pensiilor este deosebit de discriminatorie.
Pentru a înțelege de ce aceste hotărâri judecătorești sunt potențial devastatoare, gândiți-vă doar căProblema cheltuielilor cu salariile și pensiile este încă în atenția guvernului. Și că măsurile menite să frâneze dinamica salariilor și pensiilor au fost și sunt în curs de examinare, începând cu blocarea indexării. Printre care au fost luate în considerare taxele specifice care intervin asupra tratamentelor superioare, taxe care acum par greu de implementat.
În acest context, „pensiile de aur” reprezintă aspectul cel mai frapant al inechității „verticale” care caracterizează sistemul nostru de pensii. În special, ca urmare a faptului că reforma Dini din 1995 a menținut pensia pe bază de salariu pentru cei care acumulaseră 18 ani de contribuții la data aprobării, cei care s-au pensionat până în prezent și mulți dintre cei care vor pensiona acest lucru și se vor bucura in urmatorii ani de pensii mult mai mari (si in unele cazuri foarte mari in termeni absoluti) decat cele la care pot aspira cei care se pensioneaza pe baza sistemului contributiv. Acesta este poate cel mai frapant aspect al problemei mai generale italiene a transferul intergenerațional în detrimentul tinerilor și în favoarea vârstnicilorPână acum, intervenția asupra pensiilor a fost întotdeauna asupra pensiilor care nu se acumulează, adică asupra claselor mai tinere: impozitarea pensiilor cele mai mari a încercat să intervină pe această problemă, deși marginal.
Întrucât problemele cheltuielilor rămân, se poate întreba dacă aceste sentințe coboară o poartă definitivă asupra posibilității de acțiune a guvernului și, în primul rând, dacă se poate spera la o remitere a Curții. În ceea ce privește salariile, ar putea fi și posibil: la urma urmei, Consulta a intervenit asupra contribuțiilor de solidaritate cu caracter temporar; s-ar putea crede că s-ar lua o poziţie diferită dacă instrumentul fiscal ar fi folosit pentru implementarea unei măsuri permanente de reducere a celor mai mari salarii publice. Dacă nu ar fi așa, o altă cale ar fi o reducere, care găsește în mod paradoxal sprijin (probabil involuntar) în cuvintele Consultanței, care în orice caz recunoaște că relațiile existente sunt în orice caz evolutive: dacă salariile cele mai mici nu sunt acceptat, poți oricând să mergi la muncă în altă parte...
Intervenția fiscală asupra pensiilor este mai complexă, având în vedere cuvintele definitive ale Curții. Aceasta sugerează că orice intervenție ar trebui să se bazeze pe redefinirea criteriilor care conduc la determinarea veniturilor din pensie, astfel încât acestea să țină cont de principiul egalității. O modalitate ar putea fi redefinirea obligațiilor de pensie, inclusiv a celor existente, pe baza contribuțiilor efectiv plătite. Ceea ce ar putea justifica apoi o reducere, deși treptată, a celor mai mari pensii, înțelegându-se că pentru cei sub un anumit nivel s-ar putea aplica un criteriu de solidaritate.
Chiar și așa, este ușor de previzibil că o astfel de abordare nu ar fi imună față de plângerile de anticonstituționalitate: în special din cauza pierderii încrederii legitime pe care pensionarii potențial afectați și-au acumulat-o față de instituțiile de pensii și de stat. Totuși, ar părea clar că ceea ce se discută nu este tratamentul discriminatoriu suferit de unii beneficiari de venituri față de ceilalți, ci dreptul unei anumite categorii de vechime de a primi un cadou de la cei care nu mai au posibilitatea de a spera la un nivel comparabil. tratament economic odată ce am încetat să lucrez.
