Faptul că olimpiadele servesc la unirea popoarelor este în ADN-ul Jocurilor. Dar dacă Pierre de Coubertin, baronul tatălui Olimpiadei moderne, care a murit în 1937, ar putea să-și redeschidă ochii și să urmărească competițiile – nefiind abonat la TV cu plată – doar prin intermediul televiziunii publice, ar fi cel puțin încântat să vezi cum spiritul „jocurilor fără frontiere” prevalează asupra spiritului olimpic, răspândit în lume.
Manifestarea că mai mult decât oricare altul are o planetară ascuțită ajunge să fie și cea care dezlănțuiește o orgie organizată de patriotism de îndată ce propriul său sportiv se află în cursă. Să-l lăsăm pe De Coubertin în pace, dar dacă un străin în Italia vede olimpiadele pe Rai, trebuie să suporte ore și ore de transmisiuni, toate concentrate pe triumfurile (ale floretei) și flop-urile albastre (ale înotului), forțat să urmeze. un zapping frenetic între o cursă și cealaltă a italienilor din competiție. Același lucru se întâmplă și cu un italian din străinătate: mergi doar de la Ventimiglia la Nisa, iar TV și ziare vorbesc doar despre Muffat, Lefert și Agnel, aurul înotului transalpin. La ceilalți firimituri și puțin mai mult. Ieri seară am urmărit finala feminină de 200 m liber: pentru comentatorii France2, în chinul unei grandori isterice, a fost doar „la merveilleuse Camille” (așa se numește Muffat). Puțin contează că a fost bătută, deși la un fir de păr, de americanca Allison Schmitt și nu a repetat succesul celor 400. Muffat mereu Muffat: Pellegrini dă din cap la prezentare și nimic mai mult. Un filon patriotic care în cazul ecvestrismului englez infectează familia regală, pe rând în tribune, pentru a o susține pe fiica Prințesei Anne, Zara Phillips, o călăreță pasionată. Răbdare dacă un obstacol doborât de tânăra nepoată a reginei a privat efectiv Marea Britanie de prima sa medalie de aur, într-o Olimpiada în care jumătate din lume se descurcă mai bine decât gazdele. Astfel încât dacă ar fi adevărată o anumită corelație între medalii și starea economiei, lira ar trebui să valorize mai puțin decât un vechi pat din Macao.
Din fericire pentru Olimpiade, printre sportivii participanți – sunt peste 10 la Londra – au existat întotdeauna câțiva semizei care, purtând culorile unei națiuni, aparțin întregii omeniri, pentru recordurile și istoria lor: ieri seară, în piscina olimpică din Londra, printre mulți campioni și campioni excelenți, a fost unul dintre acești semizei foarte rari: Michael Phelps. Cu aurul cucerit la ștafeta 4×200 m liber și argintul la 200 m fluture, a încununat o carieră de neegalat: este cel mai de succes sportiv din istoria Jocurilor cu 19 medalii, dintre care 15 de aur.. Un semizeu în fața căruia toată lumea își depune armele și ardoarea clopotniței, pentru a comenta, răpiți și admirați la unison, isprava unică a omului.
