Fermentul pe care sectorul gazelor îl trăiește de câțiva ani în întreaga lume nu pare destinat să scadă în intensitate. După creșterea puternică din primii ani ai noului mileniu și înghețarea sectorului în urma crizei economice, la nivel global se deschide acum un scenariu fără precedent în care oportunitățile sunt împletite cu amenințări.
Pe de o parte, revoltele din Africa de Nord păreau să fi pus sectorul în Italia, și nu numai, și mai mult în criză, accentuând problemele de dependență și instabilitate geopolitică a marilor țări producătoare. Pe de altă parte, evoluțiile dramatice ale accidentului de la uzina de la Fukushima au readus în lumina reflectoarelor această sursă de energie: dacă opțiunea nucleară va fi într-adevăr redusă la nivel global și dacă constrângerile vor rămâne în ceea ce privește o presiune excesivă pentru cărbune pentru angajamentele de la Kyoto și ale pachetului climatic Energia, gazul și sursele regenerabile devin cele două surse de energie asupra cărora se va pune accent în viitor. Și nu numai în Italia: țări precum Germania, China sau Rusia au planuri importante de conversie a gazelor pentru fabricile lor de cărbune, lignit sau păcură.
Dinamica tehnologică care face gazele neconvenționale exploatabile economic intră și ea în acest tablou deja complex. Acestea sunt rezervoare caracterizate de condiții extreme de adâncime, presiune și temperatură care le-au făcut până acum doar marginal accesibile. Potrivit asociației geologilor germani, singurele resurse neconvenționale ale metan cu cărbune ele fluctuează între 135.000 și 370.000 de miliarde de metri cubi, care se adaugă celor aproximativ 183.000 de miliarde de resurse convenționale. Evident, acestea sunt valori enorme. Aceste resurse sunt concentrate în principal în Rusia, Ucraina, China, Rusia, Statele Unite și Canada. Și Europa are un potențial semnificativ: din nou, potrivit geologilor germani, resursele disponibile s-ar ridica la peste 13.000 de miliarde de metri cubi, o valoare care este aproape triplă față de gazul convențional.
Exploatarea resurselor neconvenționale ar putea fi așadar o oportunitate extraordinară de reducere a dependenței energetice europene, și pentru că companiile europene, conduse de italianul Eni, au competențe tehnologice foarte avansate în acest domeniu. De altfel, în 2010, grupul de câini cu șase picioare a semnat un acord pentru exploatarea gazului de șist cu compania petrolieră de stat venezueleană și a achiziționat Minsk Energy Resources, proprietarul a trei active pentru exploatarea resurselor neconvenționale din Marea Baltică poloneză. De asemenea, English Shell este foarte activă în acest domeniu, în special în Australia, unde a achiziționat Arrow Energy, o companie petrolieră axată pe resurse neconvenționale, pentru 3,5 miliarde de dolari; semnificativă este și joint venture-ul semnat cu China National Petroleum Company pentru exploatarea gazelor cu permeabilitate scăzută în regiunea Sichuan.
Drumul, totuși, este încă lung și plin de obstacole, nu atât pentru probleme de cost, cât pentru impactul asupra mediului. Depozitele neconvenționale sunt de obicei mici, dispersate pe întreg teritoriul și se găsesc în general în apropierea acviferelor; aceasta înseamnă că exploatarea are repercusiuni puternice asupra mediului și este, de fapt, posibilă doar în zone care sunt deloc sau deloc antropizate. O condiție care nu este prea relevantă pentru țări precum Canada, dar cu siguranță nu este delicată pentru Europa. De exemplu, moratoriul adoptat recent de Franța ar trebui citit din acest punct de vedere. Prin urmare, sunt necesare eforturi importante în ceea ce privește inovarea tehnologică pentru a reduce impactul asupra mediului menționat mai sus.
În acest cadru complex, se profilează un viitor pentru Italia în care dependența de țările non-europene este destinată să rămână semnificativă, și pentru că țările UE își alocă resursele limitate în principal pentru consumul intern și nu pentru export. Până în prezent, dependența energetică a Italiei în sectorul gazelor naturale este strâns legată de țările din Africa de Nord, în special Algeria și Libia, și de Rusia, care reprezintă singura 60% din importurile italiene.
Cu toate acestea, multe companii, atât italiene, cât și străine, realizează investiții importante în Italia menite să schimbe semnificativ această situație, chiar dacă nu radical.
O primă linie strategică vizează investițiile în noi terminale de regazificare. Acestea sunt infrastructuri capabile să primească gaz dintr-o gamă mult mai largă de țări decât cele accesibile prin conducte: Africa Ecuatorială, America de Sud și Golful Persic. După construirea terminalului de regazificare Panigaglia în anii 70, abia în ultimii ani s-a înregistrat o înflorire de proiecte noi, deși nu toate de aceeași concretețe. Recent a fost inaugurat terminalul Rovigo (Edison), capabil să importe 8 miliarde de metri cubi de gaz din Qatar. Un proiect care, după un lung proces de autorizare, pare să poată fi implementat în scurt timp este cel al lui Iren și E.ON din Livorno. Alte proiecte importante sunt cele ale Enel și ERG din Sicilia.
Alte companii, în schimb, plănuiesc construcția de noi gazoducte capabile să conecteze Italia cu țări furnizori, altele decât Rusia sau Africa de Nord, în special țările din Marea Caspică și Orientul Mijlociu. Cele două proiecte principale sunt Interconnectorul Italia-Grecia promovat de Edison și Trans Adriatic Pipeline, de Statoil, EGL și E.ON. Dacă vor fi finalizate, aceste infrastructuri vor aduce Italiei încă 20 de miliarde de metri cubi: aproximativ 25% din necesarul național. Dificultățile politice întâmpinate de acest tip de infrastructură nu trebuie ascunse: opoziția unor țări, în special a Rusiei, este puternică și dă naștere la presiuni asupra țărilor de tranzit ale gazoductelor concurente.
Alături de aceste politici de diversificare se numără și cei care urmăresc consolidarea legăturii cu furnizorii istorici de care, până în prezent, nu se poate face fără. Pe această linie strategică se află noul gazoduct South Stream Rusia-Italia și proiectul Galsi din Algeria.
Rezultatul acestei împletiri de strategii și oportunități vechi și noi se reflectă într-o creștere a concurenței între producători, în dezvoltarea potențială a diverselor tehnologii și în posibila intrare pe piața globală a noilor țări furnizori. Este o competiție capabilă să genereze un exces semnificativ de ofertă care, dacă nu este gestionat corect, ar putea avea consecințe foarte negative pentru sector. Acest lucru se datorează și faptului că noile obiective pentru 2020 în ceea ce privește sursele regenerabile și eficiența energetică ar trebui să aibă un impact negativ asupra consumului de gaze.
Modul în care mulți preferă să gestioneze faza critică și de tranziție este să acționeze sistemic și într-o perspectivă pe termen lung, transformând Italia într-un hub european de gaze, după modelul a ceea ce s-a întâmplat, deși la scară mai mică. mai mic, în Belgia acum. câțiva ani în urmă. Italia este nodul gazului cu o bursă dezvoltată și lichidă, ar deveni un catalizator important de investiții, ar crește ponderea pe scena energetică europeană și ar permite consumatorilor să plătească facturi mai ieftine.
