Atunci când este vorba despre Netflix cifrele sunt întotdeauna impresionante: la sfârșitul anului trecut erau peste 200 de milioane de abonați în lume și o cifră de afaceri aferentă de peste 25 miliarde de dolari. Pentru fiecare noua serie pe care o distribuie gigantul californian de streaming, se obțin succese planetare care, în cel mai rău caz, afectează 58 de milioane de utilizatori așa cum s-a întâmplat cu Emily la Paris, după cum se poate citi în clasamentul celor mai urmărite seriale din lume și după cum a declarat recent Ted Sarandos, numărul 2 al Netflix alături de CEO Reed Hastings.
În acest clasament, referitor la conturile (altele decât utilizatorii) care au urmărit programul cel puțin două minute, marea popularitate a titlului actual nu apare: Joc de calamar. După doar câteva săptămâni, a cucerit un public de peste 130 de milioane de utilizatori în lume și, conform declarațiilor lui Bloomberg si luat din Italia Astăzi în ultimele zile, a făcut posibilă realizarea de profituri cu multe zerouri: costând puțin peste 20 de milioane de dolari, acum în valoare de aproape 900. Însă valoarea numerelor menționate este și mai semnificativă dacă „cântărit” în termeni de timp petrecut în legătură cu platforma care, în realitate, este valoarea care afectează cel mai mult dinamica comercială a contactelor: adică cât de mult cedează în în ceea ce privește consumul de lățime de bandă. A rămâne conectat aproximativ 50 de minute (cât durează în medie un episod) cu un smart TV cu rezoluție scăzută poate afecta în medie în jur de 300MB (depinde și de calitatea rețelei și de modul de vizionare) ceea ce se traduce în zeci de GB în sold lunar. Dar nu numai acest fapt pare semnificativ. Mai interesant poate fi să știi cât timp „petrece” sau consumă fiecare individ în fața televizorului și, în consecință, cât timp scade din vizionarea competiției, atât liniară, cât și în streaming. Să citim ce este raportat de Confindustria Radio TV în Raportul său privind audiența TV în 2020: „Audienta medie (AMR) pe o bază anuală a crescut cu 11,4% pe întreaga zi (comparativ cu 2019) ajungând la aproximativ 11,1 milioane de telespectatori (25,1 milioane în prime-time cu o creștere de 9,3%). Creșterea este susținută în principal de creșterea timpului de vizionare (ATV) care, cu +29 de minute (+11,9% față de 2019), ajunge la 273 de minute pe zi (4h33min) în 2020, mai puțin ca acoperire globală (+2,1% )”. Deci adevărata competiție este în capacitatea de a capta atenția in ceea ce priveste minutele petrecute si nu atat in numarul de telespectatori care daca se traduc apoi in abonati este la fel de important.
În urmă cu exact doi ani, Reed Hastings, CEO Netflix, în timpul vizitei sale la Roma cu ocazia semnării unui important acord de producție cu Mediaset, declara „În Italia am ajuns la două milioane de abonați. Am crescut și continuăm să creștem și vom investi 200 de milioane de euro în următorii doi ani în conținut italian”. Săptămâna trecută, Eleonora Andreatta, vicepreședintele Italian Original Series la Netflix, a actualizat datele: a depășit 4 milioane de abonați. Se mai poate adăuga că investiția a dat roade bune, stricat însă de un fapt dramatic: la mijloc a avut loc o pandemie care a forțat milioane de oameni să rămână închise acasă și, în consecință, a dus la un consum mai mare de televiziune. Prin urmare, în timp ce toți ceilalți radiodifuzori, în special cei de televiziune liniară tradițională, au fost nevoiți să înregistreze numere care nu sunt incitante și sunt constant presate de streaming, gigantul global al noii serialități audiovizuale și-a dublat aria de referință.
Dacă Netflix crește, concurenții săi direcți nu sunt mai puțini: Amazon Prime Video și Disney+ concurează pentru o bună parte a pieței în Italia ca și în restul lumii. Conform celor publicate recent de Justwatch, suma celor trei operatori din Italia acoperă peste 70% din piata unde, în ceea ce privește tipul de ofertă, producția în serie Dramă TV rămâne cel mai solicitat de italieni cu peste 55% din preferințele de vizionare, urmat de genul de acțiune/aventura cu 17% iar cel genul comediei cu 12%.
În acest moment ajungem la miezul unei întrebări care a apărut încă din zorii televiziunii ori de câte ori apare un fenomen care doar aparent pare nou. Pentru că publicul larg, din întreaga lume, îl apreciază povestirea în serie mai mult decât apreciază filmele? Nu întâmplător am specificat „pretutindeni în lume”, deoarece întrebarea legată este de ce același produs este apreciat în același mod în țări cu culturi profund diferite? Ceea ce duce la realizarea succesului Joc de calamar, precum și alte produse Netflix de importanță egală (vezi de exemplu Casa hârtiei sau Regina șahului) când au o puternică conotație culturală a zonei geografice în care se află (Asia, Europa, America Latină)? Fără a reveni la trecutul glorios al produselor globale precum Dallas care timp de mulți ani, din 1978 până în 1991 în peste 90 de țări, a cucerit audiențe universale cu cifre amețitoare (unul dintre episoadele sale cele mai vizionate a fost de peste 350 de milioane), se poate susține fără îndoială că serialul este un trăsătură distinctivă a narațiunii de televiziune contemporan care se sprijină pe un fundal robust derivat din hârtie tipărită. Cum să nu ne amintim de succesul înregistrat peste tot la începutul primei jumătăți a secolului trecut, mai întâi cu benzile desenate și apoi cu romanele foto în serie? Pentru generațiile anilor 50 și 60 din Italia romanele de Grand Hotel precum și poveștile de Tex Willer (care încă se bucură de numere excelente), acesta din urmă cu acel mod pervers de a lăsa episodul atârnând trei sferturi din timp pentru a te împinge să cumperi următorul număr pentru a afla cum s-a terminat.
Deci de ce evenimentele din JR din Dallas precum și Ciro Di Marzio din Gomora au obținut atâta „aclamație televizată? Este foarte greu de găsit răspunsuri sintetice și lipsite de ambiguitate, deoarece ar trebui folosite instrumente de analiză sofisticate și multidisciplinare, tipice antropologiei culturale, sociologiei, psihologiei sociale și științelor comunicării. Îmi vine în minte o declarație de Maurice Costanzo emis acum câțiva ani de ADN: „Motivele succesului sunt ușor de spus – explică Costanzo – Cu toții am căutat un JR la cunoștințele noastre. În interiorul acestui săpun, se aflau prototipurile celui rău, cel bun, victima, răscumpărarea, căderea. A existat viață. Săpunurile sunt bucăți fictive de viață, și chiar dacă intelectualii sunt nasol, oamenii se revăd, oamenilor le plac și de aceea au un succes enorm”. Această afirmație ne duce direct înapoi la teorema lui Axel Springer când a susținut că formula succesului unui produs editorial constă în dozarea pricepută a celor trei „S”: Sex, Sânge și Bani. Ulterior, a fost adăugat un al patrulea „S”: Visul.
Acum să vedem, cu aceste premise, care ar putea fi motivele succesului Joc de calamar. Să lăsăm pentru o clipă coada lungă a aprecierii cinematografice a cinematografiei coreene, care a cucerit de mult publicul din întreaga lume, ca și recentul Parazit de regizorul Bong Joon-ho, câștigător al Palme d'Or la Cannes în 2019 (vezi recenzia noastra) și rămânem încă cu cifrele financiare: în închiderea trimestrului trei din 2021 Squid Game ar fi putut conduce câștigurile pe acțiune a Netflix de la cei 2 dolari jumatate asteptati de piata pana la cei peste 3 realizati la publicarea datelor bilantului.
Deci, întrebarea care se pune este de ce este acest joc audiovizual atât de popular în rândul publicului larg? Nu intenționăm să scoatem un singur cadru de la oricine dorește să-l vadă și ne limităm să spunem asta vorbește despre un joc infernal unde viața și moartea sunt în joc cu un premiu uriaș în bani. Pentru a-l câștiga, este necesar să treci de teste complexe, iar cei care pică sunt eliminați fizic într-un mod brutal și violent. Toate gata într-unul singur dimensiune fals distopică care vede simultan drama existențială individuală și colectivă a unei realități metropolitane coexistând cu o realitate suprareală, tipică jocurilor video, și cu atât mai mult a jocurilor pentru copii în care grafica și culorile sunt elementul caracterizator în farmecul și atracția poveștii. Dacă ne întoarcem la paradigma Springer există mult sânge (Tarantino docet) și mulți bani combinați cu visul de a crea un viitor care altfel ar fi imposibil de realizat.
Oricât de paradoxal ar părea, succesul Squid Game pare să fie atât în complexitatea sa aparentă, cât și în simplitatea sa substanțială: ne spune, reflectă asupra noastră, ne oferă viziunea unei lumi dezarticulate în diferențele sale enorme și conflictele sociale, ale vechiului Nord și Sud al Planetei, al orașului cartierelor bogate și burgheze împotriva celor din suburbiile anonime și abandonate, al băieților buni care luptă pentru a face un vis să devină realitate și al băieților răi. din ce în ce mai lacom și lacom de bani și avere, al individului care luptă singur și al echipei în care luptăm împreună. Cine va câștiga jocul? Băieții buni sau băieții răi? Una peste alta, nimic nou, în viața reală, peste tot în lume, treburile umane merg exact așa de multe secole. Nu uita niciodată că în spatele nostru, poate în ADN-ul nostru, se află întotdeauna cel mai important monument al antichității romane: Colosseumul. Se întâmplă ca, din când în când, un serial de televiziune să ne amintească de asta.
