Întrebarea „Vom muri creștin-democrați?” ridicată de Giuseppe Vacca (în cartea sa pe care nu am citit-o dar pe care cu siguranță o voi citi) nu se pretează la un răspuns ușor datorită vagului referinței. Ce înseamnă „creștin-democrați” în sensul acestei întrebări? Pentru că dacă înseamnă De Gasperi, Vanoni, Moro, Don Sturzo (care de altfel mereu a refuzat să fie numit creștin-democrat, dorind să rămână popular) și în faza finală Rognoni și Martinazzoli, puternica gândire socială care i-a animat pe acești bărbați bazat pe Doctrina socială a Bisericii, capacitatea pe care au avut-o de a ghida Italia pe calea reconstrucției și în interiorul Europei, atunci răspunsul este: din păcate nu. Iar acest regret apare menționat în articolul lui Franco Locatelli de pe FIRSTonline din 4 septembrie.
Dacă, pe de altă parte, a muri creștin-democrat înseamnă cinismul și logica puterii pure a lui Andreotti, prostia acelui eminent creștin-democrat, încă în viață, care la începutul anilor ’90 mă întreba ironic: „Chiar crezi că un înalt datoria publică este rău pentru Italia?”, necinstea atâtor politicieni și administratori publici care, pentru bani, au masacrat Italia, atunci răspunsul este încă negativ. Dar fără regret. În acest caz răspunsul este negativ, în sensul că noii presupuși creștin-democrați, Letta, Renzi, Alfanos, nu vor putea niciodată să-și egaleze stăpânii în rău.
Democrația Creștină a murit definitiv, din lipsă de gândire, când a fost lichidată chiar de creștinii-democrați în anii ’90. Ultimul creștin-democrat adevărat a fost Silvio Berlusconi. Dar a murit a doua oară când a murit speranța unei renașteri a acelui gând care l-a susținut, sub loviturile Bisericii lui Ruini care a sufocat totul în pură putere și scheme electorale, rupând acea separare dintre sfera civilo-politică și cea religioasă care din Don Sturzo încoace a fost unul dintre pilonii gândirii creștin-democrate.
Între timp totul s-a schimbat. Stânga s-a plasat într-o poziție subordonată gândirii neoliberale, dând naștere, așa cum au fost numite, „cei doi drepte”. Luigi Einaudi din Lecții de politică socială (1944) este, ca să folosesc limbajul lor, mult mai de stânga decât orice lider al DS și Pd și orice lider de sindicat din vremea noastră. Așa că astăzi adevărata întrebare care trebuie pusă ar fi: vom muri cu toții neoliberali?
Dreptul este rupt. Blocul interclaselor de centru-stânga supraviețuiește doar ca sclav al celor mai rele instincte și mesaje peroniste ale lui Berlusconi. Trebuie să refacem totul. Dar chiar și busolele au luat-o razna și cu siguranță nu vor fi Alfanos („eine Marionette”, cum le-a numit Süddeutsche Zeitung) să le pună la loc. Sunt și de acord cu cei care cer distincții. Nu există nicio relație între Alfano și Renzi. Renzi reprezintă o „discontinuitate” care vizează atât PD, cât și Italia. Rămâne de văzut dacă este vorba despre discontinuitate adevărată (adică bazată pe un gând și un nou bloc social) sau aventurism pur. În cele din urmă, poate, adevărul simplu este că toți vom muri peronişti pentru totdeauna. Ca și argentinienii.
