Au renunțat puterile guvernului Monti? Însuși premierul o spune parțial la limita ironiei și parțial serios, provocând reacția imediată a ziarelor celor două extreme care profită de ocazie pentru a declara terminat experimentul tehnicienilor și pentru a invoca o întoarcere rapidă la „politică”. Dar cine sunt aceste puteri? Finanțe mari, Trilateral, Bilderberg, Francmasonerie? Sau de partea italiană Confindustria, sindicatele, unele ziare precum Corriere sau Repubblica? Nimeni nu știe, într-adevăr adevărul este că în Italia nu există puteri hegemonice, nu există elite capabile să îmbine apărarea propriilor interese cu cele mai generale ale țării. Și de aceea avem tendința să ne risipim averile și suntem mereu în pragul catastrofei.
În orice caz, cea a lui Monti este o sentință nefericită, care trădează probabil o dispoziție exasperată față de ingratitudine față de cei care și-au asumat o sarcină extrem de grea într-un moment foarte delicat pentru țară, cu spirit de sacrificiu și fără poftă de putere. Repede, de îndată ce am depășit puțin, toate corporațiile au început să-și revendice partea lor din plăcintă, indiferent de compatibilitatea generală a sistemului. Intelectualii par mai iubiți de teoriile lor decât de a da o mână concretă pentru a dărâma miile de obstacole care trebuie depășite pentru a realiza bunele intenții. Părțile au găsit convenabil să-și descarce responsabilitățile asupra Guvernului, având încredere în memoria scurtă a italienilor care uită deja motivele pe termen lung pentru care am ajuns într-o fundătură.
I sindicate sunt ancorate cu tenacitate de vechile concepții conform cărora munca și salariile sunt protejate prin creșterea cheltuielilor publice și prin a-i face pe bogați să plătească cu un impozit pe avere și cu o impozitare pe veniturile financiare (decimate deja de prăbușirea burselor și de valoarea obligațiunilor). ). Acolo Confindustria el spune că vrea să apere afacerile și solicită taxe mai mici și mai puțină birocrație. Dreptul pretinde, dar într-un moment atât de dificil, o clasă conducătoare demnă de acest nume ar trebui să indice și „cum” să obțină aceste rezultate și să dea o mână de ajutor Guvernului în sprijinul inițiativelor sale reformiste care afectează cel mai mult viața liniștită a celor mai agresivi. corporații. În schimb, când a fost vorba de o mică bătălie pe piața muncii și pe articolul 18, Confindustria s-a retras prompt, lăsând doar Guvernul să înfrunte opoziția stângii înrobită de tabuuri vechi și dăunătoare.
La adevărul este că nici măcar Confindustria nu mai luptă pe frontul inovației, care în trecut îşi legitimase existenţa şi apărarea intereselor firmelor, considerate tocmai a coincide cu interesul general al ţării. Nu mai este inspirat de Angelo Costa care după război clarificase misiunea Confindustria ca organizație care vizează nu atât apărarea companiilor existente, cât a celor viitoare care nu s-au născut încă.
Încă o dată în această situație iese în evidență miopia, apatia, tendința strict conservatoare și de casă a elitelor italiene, descrise într-un simpatică carte de Carlo Galli: „Cei reticenți. Elitele italiene se confruntă cu responsabilitatea”, prezentat chiar ieri de editura Laterza. Problema noastră este că ne confruntăm cu o clasă conducătoare lipsită de ambiție, care se limitează la apărarea intereselor sale particulare, mulțumindu-se cu privilegii sau salarii mici. (sunt, dar nu de natură să-l facă pe Bill Gates să acumuleze averi mari) refuzând să-și asume responsabilități mai generale limitându-se însă la a-și exercita puterea de veto asupra oricărei inovații care i-ar putea pune în pericol viața liniștită.
Monti și-a interpretat la litera mandatul de antrenor, refuzând să vadă că, odată ajuns la Palazzo Chigi, alegerile pe care le facem sunt oricum politice, adică implică nevoia de a depăși rezistența celor care se simt amenințați sau de a învinge ambițiile celor care cred. pentru a putea profita de situaţia dificilă pentru a cuceri puterea. El s-a deplasat așadar cu prudență asupra domeniilor cele mai delicate precum cel al reducerii cheltuielilor publice și cu atât mai mult asupra revizuirii perimetrului sectorului public, adică a celui controlat de părți care, asupra intermedierii banilor care trec prin instituțiile, alimentează clienții și, prin urmare, lasă în siguranță voturile. În același timp, s-a făcut prea puțin pentru a eficientiza birocrația (unul dintre cele mai conservatoare sectoare ale țării), să reformeze justiția și organizarea instanțelor de judecată care asigură Justiția într-un timp atât de lung încât nu mai poate fi considerată dreptate adevărată.
Acum problema este să nu irosim această ocazie de a readuce Italia într-o poziție de forță mai mare pentru a putea face față frământărilor din economia mondială care nu pare destinată să se termine prea curând.. Iar pe plan internațional, Monti este o resursă prețioasă și de neînlocuit pentru țara noastră. Prim-ministrul și întregul guvern trebuie să realizeze că a guverna înseamnă a avea răbdare dar și a provoca oponenții la momentul potrivit pentru a-i încolți și a-i împiedica să facă vreun rău. Nu trebuie să ne fie frică să spunem opiniei publice unde pândesc adevărații dușmani, evitând să apelăm la formule goale precum cele ale așa-ziselor „puteri puternice”.
