A ridicat multe îndoieli greva națională a metalurgiștilor pentru reînnoirea contractului 2020-2022. Părțile nu au ajuns încă la un acord după nouă luni de negocieri, deși întrerupte de paralizia substanțială a activităților cauzată de blocarea din prima jumătate a anului. Obiecțiile s-au referit în principal la abținerea de la muncă într-un context la fel de grav precum cel actual, în care trebuie să ne ocupăm de închiderile deja dispuse în regiuni cheie pentru industria prelucrătoare clasificate ca zonă roșie și de cele care pot fi decise în câteva momente. săptămâni.
Dincolo de această acțiune, care a căpătat un caracter substanțial demonstrativ și care a ajuns în umbră față de problemele de sănătate reapărute cu o aroganță neașteptată, aspectele de merit ale unei dispute atât de importante merită o reflecție. Platforma sindicatelor metalurgicelor a fost dezvoltată într-un context socio-economic ce aparține trecutului, deși recent, care a fost copleșit de evenimentele petrecute între timp și care au scos din istorie un caiet de creanțe caracterizat de pretenții salariale grele la nivel național.
Deja atunci când platforma a fost prezentată, era evident că prevedea o abordare incompatibilă cu acordurile solemne cuprinse în Pactul de Fabrică din 2018, în care același rol pe care l-a jucat acest nivel încă de la Protocolul din 1993 a fost rezervat negocierilor de categorii naționale: asigurarea unor tratamente normative și economice uniforme și minime care să garanteze apărarea puterii de cumpărare a salariilor.
Platforma aflată acum în discuție de la bun început exprima o linie de ruptură cu structura contractuală, confirmată cu doar câteva luni mai devreme (pe 9 martie 2018, când a fost semnat noul acord-cadru). De fapt, cererea de o creștere a salariului cu 8%., care ar fi trebuit să compenseze difuzarea redusă a negocierilor de companie, în special în întreprinderile mici, dar care de fapt a acordat un rol primordial negocierii de categorii naționale.
Platforma nu a fost deloc reticentă în acest sens: „Reconfirmăm – s-a scris – modelul rezultat din Contractul Colectiv Național de Muncă din 26 noiembrie 2016 care a produs reconfirmarea celor două niveluri de negociere și numeroase inovații contractuale pentru lucrători, dar aplicabilitatea acestui model, introdus pe bază experimentală, a avut o eficiență mult sub așteptări în răspândirea negocierilor descentralizate și, odată cu aceasta, a capacității de distribuire a profiturilor și a productivității”.
Contramandat, tovarăși. Deci a fost înapoi la remunerați o productivitate care – la nivel de categorie – este o pură invenție, doar pentru că nu fusese posibil să o negocieze în inima proceselor în care este produsă. Această setare a constituit în mod explicit o inversare față de cel foarte inovator al conținutului reînnoirii anterioare (2017-2019). În contract stipulat la momentul respectiv (noiembrie 2016), cantitatea predominantă de resurse (cu excepția celor destinate în mod necesar inițiativelor naționale și sectoriale de bunăstare, precum pensia suplimentară și asigurările de sănătate) a fost distribuită la nivel de companie.
Contractul național a păstrat un rol de protejarea puterii de cumpărare a salariilor, dar ar fi exercitat aceste funcții ex post, sau odată ce a apărut o diferență efectivă cu tendința salariilor. Apoi a făcut intrarea în negocieri colective dreptul subiectiv la formare, cu scopul de a plasa capitalul uman în situația de a-și face cunoștințele să evolueze rapid în funcție de progresul diferitelor sectoare ale economiei prin recalificare, reconversie și îmbogățire a cunoștințelor.
Într-un moment ca cel prezent, nu are sens să revenim la vechea concepție a contractului național ca o oportunitate de avansare a salariului – cu mult dincolo de inflație – pentru o întreagă categorie, atunci când – ori de câte ori este posibil – ar trebui practicată negocierea de proximitate pentru însoțesc redresarea productivă a companiilor care se străduiesc să supraviețuiască și să continui să fim competitivi, prin investiții în noi tehnologii și o organizare diferită a muncii, a ciclurilor de producție și a produselor.
Chiar și în domeniul politicii contractuale, organizațiile sindicale pretind că țin în apnee (cu Cig-abundența, blocarea disponibilizărilor și cu revendicări salariale nesustenabile) o structură socio-economică care – ei înșiși se amăgește – poate reveni la felul în care a fost înainte de criză, cu totul la locul lui și la același loc pentru toate.
