Mes și Recovery Fund, teama de controale și oportunități în pericol

Mi s-a întâmplat să citesc două contribuții care, deși de dimensiuni și subiecte diferite, m-au condus către o singură zonă de reflecție: sunt pagina hilară a lui Filippo Cavazzuti de pe "vicleanul Palazzo Chigi” și eseul Leandrei D'Antone despre originile Cassa per il Mezzogiorno. Se confruntă amândoi tema ajutoarelor sau împrumuturilor (în acest caz în condiții excepțional de favorabile, cum ar fi Mes) de către subiecți externi, care pretind că controlează modul în care este utilizat ajutorul. De ce ar trebui să evităm aceste verificări nu este clar. Poate pentru că ne pierdem suveranitatea? 

Să nu uităm asta în 1945, în februarie, a avut loc o Conferință, cea de la Ialta, care ne-a plasat într-o sferă de influență – din fericire cea potrivită, dar totuși o cușcă din care, cu cârlig sau cu șmecher, era greu să scăpăm. În perioada postbelică, pentru reconstrucția noastră, a trebuit să apelăm la ajutorul Statelor Unite. 

Când Vittorio Valletta a mers la Washington să întrebe Ajutor ERP pentru a „reface” Fiat, a venit cu o listă detaliată de 4000 de articole pentru 300 de furnizori; „profesorul” știa exact de ce avea nevoie Fiat și nu se temea de controale; cererile lui au fost imediat acceptate. 

Cassa per il Mezzogiorno, orice altceva în afară de „vagonul” pe care un clișeu ne face să ne gândim, a fost „inventat” de guvernatorul Băncii Italiei Donato Menichella, care nu a avut nimic împotriva supunerii controalelor Băncii Mondiale. 

De ce trebuie să respingem Mesul? Poate pentru că limitează intervențiile noastre la asistența medicală. Și pare puțin? Crede cineva că spitalele noi, tehnologiile noi, reconstituirea unei țesături teritoriale de medici sunt lucruri ieftine? Ar trebui să avem și un plan pentru Fondul de Recuperare, care a devenit Godot-ul nostru și care ne va uda cu bani atâta timp cât vom ști să-i cheltuim. 

În schimb, așa ceva se dezvăluie incapacitatea de a defini planuri de cheltuieli și investiții, o asemenea frică de „controale” încât riscăm să pierdem încă o dată ocazia de a face în sfârșit din Italia o țară occidentală modernă într-o Europă modernă.

Presupun că, așa cum subliniem un articol del Financial Times dedicată țării noastre, prima investiție substanțială ar trebui să fie înființarea unui colectiv de forţe mixte specializate în reprimarea crimei organizate și corupția la toate nivelurile, fără dacă și dar, un colectiv care elimină orice nevoie de certificare anti-mafia: nimeni nu este mafiot, pentru că conform Constituției noastre suntem cu toții nevinovați, până la proba vinovăției. 

Dar viteza represiunii și certitudinea pedepsei trebuie să fie în prim plan: să-i lovească pe cei care cer bani de protecție, pe cei care vând droguri la scară industrială, pe cei care cumpără părți ale țării în dificultate cu bani spălați, pe cei care ” investesc” în criza economică și alte facilități de acest gen, din păcate la ordinea zilei. 

Crima organizată nu mai are o scară locală sau națională, ci una globală. Dacă Europa – casa noastră, deci toți – se ocupă de reconstrucția economică, ea trebuie să intervină și în controlul destinației fondurilor și în rezultatul pe care îl au în revigorarea economiilor naționale care o alcătuiesc.

Prin urmare, aș dori să văd personalități germane, olandeze, franceze sau portugheze conducând această structură anticorupție și anticorupție. 
La fel au procedat chiar și orașele noastre din Evul Mediu, când au ales un primar străin pentru a remedia situații de dezguvernare iremediabilă și corupție.

Schimbul - sistematic, reciproc - de aptitudini și capacități pentru reprimarea și controlul crimei organizate și a corupției endemice ar fi o modalitate rapidă de a construi cu adevărat Europa.

Să ne gândim la energiile – antreprenoriale, financiare, economice, sociale – pe care le-ar elibera o inițiativă de acest fel. Italia nu ar fi o țară „comisariat”, ar fi o piatră de temelie a noii Europe.