Scrisoarea trimisă pe 13 noiembrie trecut de ministrul Trezoreriei, Giovanni Tria, vicepreședintelui Comisiei Europene și comisarului pentru afaceri economice, a arătat clar alegerea guvernului italian de a nu aduce nicio modificare semnificativă a proiectului de lege bugetară pentru anul 2019 în ciuda criticilor substanțiale, avansate în mod repetat în săptămânile anterioare chiar de către Comisie.
Prin urmare, nu a fost surprinzător faptul că, în conformitate cu termenele stabilite de semestrul european, la 21 noiembrie Comisia Europeană a demarat procesul de deschidere a o procedură împotriva țării noastre. În acest Policy Brief, se subliniază că această procedură cuprinde cel puțin doua noutati şi de aceea riscă să aibă un impact mult mai semnificativ decât cele anterioare – și aparent similare – inițiative luate de Comisia Europeană față de Italia și alte state membre ale Uniunii Europene (UE) sau din zona euro.
Acest recomandă o reacție italiană care să vizeze eliminarea dezechilibrelor care stau la baza deschiderii procedurii. În plus, este bine că reacția este promptă, întrucât este vorba de a împiedica instituțiile europene să impună Italiei corecții atât de grele încât să inducă costuri sociale mari și care, în cel mai bun caz, se ridică la 23,5 miliarde EUR pentru 2019, comparativ cu actualul proiect de buget. Teza noastră este că, pentru a obține acest rezultat, nu este suficient să corectăm legea bugetului pentru 2019. Guvernul italian trebuie, de asemenea, să se angajeze să asigure sustenabilitatea pe termen scurt și mediu a datoriei noastre publice și să ia o poziție activă în ipotezele reproiectării guvernanţei economice şi politicilor europene. În acest fel, ar putea consolida stabilitatea și creșterea aferentă țării noastre și ar putea contribui la o convergență mai robustă între economiile zonei euro.
În acest sens, o bază promițătoare este oferită de programul de ajustări instituționale și reforme economice propus de Comisia Europeană la sfârșitul anului 2017 și preluat în mod diferit în discuțiile franco-germane din 2018. Pentru a contribui la relansarea acestui program și să se bazeze pe câteva pietre de temelie ale dezvoltării italiene, totuși, coaliția galben-verde are datoria să nu se izoleze și să nu devină un focar de tensiuni economice și politice în Uniunea Economică și Monetară Europeană (UEM). Este, așadar, chemat să respecte normele europene existente și în materie fiscală pentru a restabili relațiile de încredere cu celelalte state membre ale zonei euro.
O OPORTUNITATE PENTRU ITALIA
Aducând țara în abisul izolării politico-instituționale la nivel european și al recesiunii economice, guvernul italian sacrifică o oportunitate importantă. Propunerea de buget pentru zona euro ar putea, de fapt, deschide o nouă și promițătoare negociere între instituțiile europene și Italia bazată pe două pietre de temelie: un angajament reînnoit și obligatoriu, asumat de guvernul italian, pentru restabilirea condițiilor de stabilitate fiscală prin ajustări ale bugetului public. care relocalizează Italia pe curba de convergență către OTM; consolidarea guvernanței europene care, plecând de la resursele oferite de bugetul zonei euro pentru cele mai fragile state membre, face obligatorie implementarea programului de reformă întocmit de Comisia Europeană în decembrie anul trecut.
Un astfel de acord ar duce la a reducerea diferenţialelor în ratele dobânzilor dintre Italia și restul zonei euro și ar oferi astfel o contribuție decisivă la consolidarea finanțelor publice ale țării noastre. Prin urmare, Italia are un interes specific de a readuce procesul conceput de Comisie cu mai puțin de un an în urmă în centrul inițiativelor UEM. Este clar că repropunerea acelui proces nu va fi implementată în reuniunile pe care instituțiile europene le vor ține în decembrie anul viitor.
În spiritul unei reluări a documentului Comisiei, cu toate acestea, Italia ar trebui să iasă imediat din izolare prin anularea alegerii sale de a se plasa în afara regulilor fiscale și instituționale europene și prin sprijinirea deschiderilor franco-germane privind guvernanța. Într-o perspectivă pe termen mediu, țara noastră ar avea astfel un rol decisiv de jucat.
Înțelegând corespondența dintre propriile interese și cele ale Europei, ar putea deschide o nouă confruntare cu Comisia și celelalte guverne ale zonei euro. Ar fi vorba de a cere guvernanței europene să respecte următoarele criterii:
- Reechilibrarea secvenței dintre „reducerea riscului” și „partajarea riscului”, plasând cele două procese în paralel și neamânând la o dată nedeterminată toate formele de partajare a riscului, inclusiv asigurarea comună a depozitelor bancare.
- Introducerea unor forme de restructurare a datoriei publice numai la cererea tarii aflate in dificultate si fara nici o forma de automatism sau cvasi-automatism ex-ante.
- Aplicarea ulterioară a oricăror clauze de acțiune colectivă, care vizează facilitarea proceselor de restructurare a datoriei publice, numai în cazurile în care o astfel de restructurare nu are loc ex ante.
- – Excluderea oricărei posibile ponderi a riscului asupra valorilor mobiliare publice din zona euro, deținute de sectorul bancar, care diferențiază acest risc în funcție de emitentul național.
- Atribuirea unei personalități juridice europene MES, astfel încât să-l transforme într-un Fond Monetar European condus de Vicepreședintele Comisiei, și reorganizarea acestuia care permite acestei instituții să ofere asistență preventivă largă pentru apărarea stabilității financiare. a zonei euro fără a o condiționa de pregătirea prealabilă a unui „program complet” de către țara beneficiară.
- Împărțirea principiului conform căruia resursele bugetului zonei euro, destinate să faciliteze convergența celor mai fragile economii din zona monetară comună, sunt alocate nu pe baza nivelurilor absolute ale veniturilor țărilor implicate, ci a pierderea relativă a veniturilor care derivă din costuri (de natură variată) impuse de procesul de convergenţă.
Având în vedere aceste șase criterii, guvernul italian ar trebui să recunoască că orice asistență și coordonare centralizată are sens doar dacă statul membru implicat respectă regulile europene de politică economică, inclusiv pe cele fiscale. În consecință, ar trebui să se angajeze în mod concret să se asigure că Italia îndeplinește criteriile obiective pe termen mediu și lung, în definiția lor actuală și, de asemenea, activează procesele de ajustare adecvate pentru realizarea lor în viitor.
