Cu excepția nebuniei neprevăzute pe care o poate provoca uneori disperarea politică, este foarte puțin probabil ca prăbuşirea electorală suferită în Umbria din improvizat alianța dintre cei cinci stele și Partidul Democrat duce la criza guvernului Conte 2. Dar asta nu înseamnă că nu va avea niciun efect politic, chiar dacă printre învinși se numără cei care încearcă să se consoleze amintindu-și că locuitorii Umbriei sunt egali cu cei ai unui oraș mic precum Lecce sau a unui cartier roman. Mărimea populației nu este totul și se întâmplă și în Statele Unite ca votul micului stat Ohio să fie cel care face diferența și care poate determina alegerea președintelui american.
Cu toate acestea, sunt două-trei puncte care după votul din Umbria merită să fie concentrate. Primul este că nu va fi rezultatul alegerilor regionale din Umbria care va pune în criză axa Pd-Cinque Stelle ci exact opusul și anume că rezultatul dezamăgitor al votului nu este cauza, ci efectul slăbiciunii și inconsecvenței alianței pripite dintre partidul lui Nicola Zingaretti și cel al lui Luigi Di Maio.
Dacă alianța guvernamentală dintre Cinque Stelle și Pd, favorizată în această vară de Matteo Renzi și Beppe Grillo și adoptată apoi fără prea multă convingere de Zingaretti și Di Maio, are propria sa logică și obiectivul foarte clar de a nu livra Italia suveranității Matteo Salvini și să nu scoată țara din Europa prin alegeri anticipate, ideea extinderii unei alianțe de urgență la nivel regional iar a-l transforma dintr-o tactică și un contingent într-unul structural chiar și să-ți imaginezi o casă comună, așa cum repetă ministrul dem Dario Franceschini, este doar un pariu. Iar dovada este în absența totală a unei viziuni comune, a unui proiect comun, a unei culturi politice comune la baza unei ipotetice alianțe stabile și structurale care astăzi nu are suflet și care, tocmai din acest motiv, nu poate stârni pasiune și consens. Dar care, dimpotrivă, seamănă mult cu un acord pur de putere.
Dacă există o lecție pe care votul umbriei ar trebui să o sugereze celor care au pierdut, aceasta nu este aceea de a dărâma legislatura și de a zdrobi un guvern care mai are doar două luni de trăit la început, ci cea de nu leagănați planuri iluzorii și pripite care apar în Partidul Democrat și în Cinci Stele doar din frica lui Matteo Salvini și Matteo Renzi și de la speranța de a da viață, printr-o fuziune rece a celor două părți, la o bipolaritate care pare foarte incertă în prezent. Și este păcat că chiar și un politician inovator, dar puțin prea narcisist, precum fostul ministru Carlo Calenda, este incapabil să înțeleagă diferențele dintre o alianță de urgență și o alianță structurală.
Poate ar fi mai înțelept să recunoaștem că politica, ca și natura, nu poate face salturi și că cel mai mult pe care această fază politică poate garanta este un guvern de urgență și de tranziție care să evite noi traume pentru țară, să nu facă rău cetățenilor și să ofere forțelor politice. timpul necesar să ne gândim la ce va urma după alegerea noului Președinte al Republicii. Prea mic? Nu, mai degrabă o manifestare a realismului, în conștientizarea că a alerga prea mult fără a avea suficientă respirație și fără a avea idei clare nu poate decât să provoace confuzie și dezamăgire. După cum votul din Umbria amintește punctual.
