Ar trebui sau nu statele să plătească o răscumpărare în cazul, din păcate, din ce în ce mai frecvent al răpirilor în scopuri politice și al extorcării?
Răspunsul cu siguranță nu este, dar depinde. În primul rând depinde de contexte; deci din considerente etice, politice și de oportunitate. Toate acestea ajung să determine comportamentul și aplicarea regulilor în moduri diferite.
Sacralitatea vieții vs sacralitatea statului
Există un prim grup de argumente, de o natură pe care l-am putea defini drept etică. Pentru unele țări, respectul pentru caracterul sacral al vieții nu poate prevala asupra protecției sacralității statului, deoarece garantează nu numai binele individului, ci și pe cel al întregii comunități.
Înclinarea în fața logicii ilegale a unei cereri de răscumpărare încalcă această sfințenie, este împotriva interesului general și nu poate fi niciodată justificată. În opinia altora însă, viața constituie un bine suprem care prevalează asupra oricărei alte valori, deoarece în protecția ei este întruchipată caracterul sacral al statului; logica ilegală a răscumpărării trebuie respinsă, dar aceasta nu șterge valoarea primară a vieții individuale.
Tăiind lucrurile cu toporul, putem identifica aproximativ cu prima lectură țările de cultură protestantă de origine nord-europeană: Statele Unite și Marea Britanie in primis; cu al doilea, cei de tradiție latino-catolică (dar nu numai) precum Italia sau Spania.
Franța fiind între cele două, se află la mijloc, deși cu o prevalență pentru cea catolică. Toate acestea în teorie: în realitate se întâmplă adesea ca țări cu o poziție formală intransigentă să intre în negocieri a căror existență o neagă hotărâtor, uneori împotriva dovezilor. În aceasta, pentru o dată, poziția unei țări precum Italia apare mai puțin ambiguă, care atunci când plătește o face fără să confirme, dar nici măcar să nege cu o siguranță excesivă și contraproductivă.
Toleranța la tratat
Comportamentele descrise sunt afectate de considerente de cost-beneficiu și oportunitatea politică. Pe scurt, există răpire și răpire: atunci când amenințarea este percepută ca fiind extrem de sistemică, spațiul de negociere tinde să se restrângă.
Atitudinea opiniei publice în stabilirea ștachetei „toleranței la negociere” este foarte importantă: aici intră din nou în joc considerentele etice despre care am vorbit. Răpirea și decapitarea prizonierilor britanici și americani de către autoproclamatul Stat Islamic (IS) a stârnit indignare și, în același timp, a solidificat opinia majorității în refuzul oricărui compromis: sacrificiul indivizilor este o groază care cere răzbunare, dar nu poate determina compromisul solidităţii statului în protejarea propriei integrităţi.
Cazul este diferit, de exemplu, al atitudinii italiene față de cei doi voluntari italieni care au plecat în Siria fără pregătire și acoperire adecvate și au fost răpiți în circumstanțe care nu au fost niciodată pe deplin clarificate. În acest caz, în ochii opiniei publice, necesitatea obținerii eliberării sale primează față de orice altă considerație: negocierea nu apare ca dovadă de slăbiciune ci ca îndeplinirea unui canon etic care justifică acțiunea.
Calitatea răpiților este de asemenea relevantă. Pentru o jurnalistă importantă precum Giuliana Sgrena a fost mobilizat un aparat însemnat – cu consecințele tragice pe care le cunoaștem. Pentru tehnicienii răpiți în Libia atenția este inevitabil mai mică. Poate părea cinic, dar, în evaluarea cost-beneficiu, capacitatea de mobilizare din punct de vedere politic și al opiniei publice este un factor nu mai puțin important decât ceilalți.
Se caută un răspuns coordonat din partea comunității internaționale
Apoi există un fel de ierarhizare informală a periculozității amenințării reprezentate de răpitori în raport cu interesul național. După cum a observat Natalino Ronzitti în aceste pagini, așa-numita piraterie „comercială” este atât de răspândită încât armatorii o includ printre riscurile asigurabile ale afacerii lor: intervenția directă a statului nu este pretinsă și este prevăzută altfel (uneori statul se pune în situaţii de ambiguitate inutilă prin preluarea unor sarcini care nu sunt proprii.
Dacă Marina noastră nu s-ar fi hotărât ca soldații săi să se îmbarce pe nave comerciale pentru plată cu sarcini asemănătoare cu cele ale „contractorilor sui generis”, nu ne-am găsi astăzi în mizeria marinarilor noștri).
Actele teroriste desfășurate în contextul conflictelor intra și interstatale care nu sunt de natură globală – Mali, Nigeria, Libia – prevăd un nivel de răspuns proporțional cu importanța pe care țara victimă o acordă rolului său în regiune: să fie pentru toți exemplul statorniciei arătate de Paris față de crizele din fosta Africă de Vest franceză.
Există amenințările sistemice globale – Al Qaeda, SI, dar și Boko Haram – care ar necesita un răspuns coordonat din partea comunității internaționale în ansamblu; faptul că a șchiopătat adesea constituie un stimulent puternic pentru aceste forme de violență și arată o slăbiciune care ar trebui să ne conducă să reflectăm asupra care sunt caracteristicile și limitele unui sistem internațional de securitate în care nu există un centru de imputație - și de putere – hegemonică și deci unitară.
Atâta timp cât răpitorii sunt eroi pentru unii și criminali pentru alții, un canon comun pentru a contracara ceea ce, în alte moduri, este un factor important de abatere de la dreptul internațional va fi foarte dificil.
Aceasta explică de ce, dincolo de angajamentele politice și declarațiile de bună voință, un sistem de pact care definește reguli și angajamente comune nu s-a dovedit niciodată efectiv eficient.
Alternativa dintre a plăti sau a nu plăti pare greu de referit la sfera securității juridice pentru a reveni la cea a pragmatismului – înțelepciunea, prudența, cinismul – al politicii. Ca întotdeauna când se intră în această dimensiune, merită să spunem că politica propune cele mai proaste soluții; cu excepția tuturor celorlalte.
