Dacă întâlnești pe cineva fără zâmbet, dă-i unul de-al tău. Niciun proverb nu este mai reprezentativ pentru oamenii pe care îi întâlnești în Myanmar. O observați deja pe aeroportul din Yangon, când sunt încărcate cu bagaje vă dau loc în zona de vize. Și chiar mai mult printre ele, de la străzile orașelor până la satele îndepărtate ale hinterlandului. Tocmai din aceste sate începe misiunea de explorare a Fundației Eni, în țara elefanților albi, pietrelor prețioase, orezului, dar mai ales susanului și alunelor, din care își atrage întreținerea populația din zonele rurale îndepărtate, el face comerț, el face. copiii lui studiază, când reușește, până la gradul în care expune fotografii în uniformă academică în colibe întunecate, fără lumină electrică, sau pentru unii, cu puținul produs de panoul solar.
Ajunși în primul sat, ne întâmpină ca oaspeți de onoare, punând la dispoziție puținul pe care îl au: ceai, susan și alune. Ne întâmpină cu mare curiozitate după ani de izolare și răspund mereu unui zâmbet cu un zâmbet și mai mare. Șeful satului ne primește în casa lui de lemn și paie, un fel de primar, autoritate de bărbați, femei și copii care merg cu mare demnitate la câmp, repară drumurile de alunecări de teren și noroi, duc animale la pășunat în căutarea apei și mergeți înainte și înapoi din izvoare și fântâni de suprafață unde se adună apa din sezonul ploios care tocmai s-a încheiat.
Da, aceasta este cea mai mare problemă, chiar dacă evită să-i dea greutate: apa este rară sau murdară. Sezonul musonic nu numai că a irigat câmpurile și a umplut rezervoarele, dar poate distruge ceea ce oamenii construiesc cu greu și alternează fără treptat cu sezonul arid. Odată terminată ultima recoltă, se fac provizii pentru cele 4 luni în care totul se oprește și trebuie să trăiești din ceea ce ai: inclusiv apa pe care o poți găsi și distribui.
Între timp, copiii cresc și merg la școală. Satul oferă educație până la vârsta de 10 ani, apoi trebuie să mergi la oraș: te duci acolo cu ce ai la dispoziție: căruța trasă de boi, singura în afară de vehiculele noastre de teren capabile să se aventureze de-a lungul poteci noroioase și impermeabile; sau mopedele vechi care transportă până la trei pasageri și merg dus-întors la stația de autobuz din drumul îndepărtat pentru a merge să vândă produsele pământului, să cumpere niște cele necesare, să meargă la spital să nască, când situația se înrăutățește și nu e de ajuns să stai în sat.
Și aceasta este o problemă pentru oameni: satele sunt atât de izolate, greu accesibile, la kilometri și kilometri de primul oraș, singurul cu spital. Ne aflăm în Magway, o regiune din centrul Myanmarului, a doua ca mărime dintre cele șapte în care este împărțită țara, cu o suprafață de aproape 45 mii km pătrați. Capitala este Magwe, pe malul râului Irrawaddy: interesul Fundației Eni s-a dezvoltat chiar în jurul orașului pentru oamenii care trăiesc din produsele pământului, departe de civilizație așa cum o înțelegem, dar unde, sporadic, aproape de Mănăstirea budistă, în templu, găsești internet, un smartphone, o tabletă, pentru a ține legătura cu lumea. Aici web-ul a ocolit fără îndoială televizorul, înlocuindu-l direct: rețeaua necesită mai puțină energie electrică, care nu este aici și este alimentată doar de soare.
În satele vizitate se confirmă impresiile inițiale: ospitalitate, bunătate, disponibilitate, liniște și mai presus de toate zâmbetul curg aproape în loc de apă, care pentru toată lumea rămâne elementul de viață care lipsește, este prea puțin, se estompează odată cu schimbarea anotimpului și o amintire care persistă până la următoarele ploi mari. Totul depinde de apă, de recolte, de supraviețuirea vitelor care trebuie să producă lapte pentru mame și copii, de boii care trebuie să tragă căruțele, să depășească drumurile de noroi pentru a aduce bunurile necesare familiei, pentru a fi schimbate cu arahide si susan.
Tocmai asupra apei își va concentra atenția Fundația Eni, va derula un proiect care va implica guvernul, comunitățile locale, universitatea, cu un singur scop: apa sigură. Dar si disponibilitatea acestei marfuri pretioase pentru culturi, cu imbunatatirea tehnicilor in vederea cresterii produselor si astfel variarii dietei, facand-o mai completa. Toate acestea pentru a îmbunătăți sănătatea, în special a femeilor și a copiilor. Așa cum este în spiritul Fundației Eni și al proiectelor pe care le desfășoară în întreaga lume de zece ani. În toate locurile în care am ajuns, pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit, pe care i-am ajutat. La fel va fi și în Myanmar, minunatul ținut al zâmbetelor și al elefanților albi. Să ne salutăm ca locuitorii săi... Mingalarbar.
Articol extras de pe site-ul Eniday.
