Ministrul Graziano del Rio, într-un interviu acordat lui Corriere della Sera pe 29 a acestei luni, a provocat un fulger real și neașteptat: să treacă și trenurile de mărfuri pe șinele căii ferate de mare viteză. Acestea ar trebui să circule pe rețeaua italiană din sudul Europei centrale în timpul nopții, când Frecce Rosse și Italo sunt ambele oprite. Sloganul lui Del Rio este simplu, chiar dacă revoluționar: „Merci noaptea să câștige licitația cu Rotterdam”
Demararea primelor convoai este programată pentru 2018 și ar trebui să revoluționeze sistemul de transport de mărfuri din întreaga peninsulă.
Dacă proiectul își ține promisiunile, ar putea deveni o reacție pentru majoritatea dificultăților pe care le-au întâmpinat întotdeauna marile companii, puse în aplicare de diferitele guverne italiene pentru dezvoltarea Sudului, de la industria siderurgică din Puglia, la rafinarea petrolului în Sicilia, către lanțurile de producție auto din centrul Italiei.
Toate realitățile care, una după alta, au intrat în criză din cauza lipsei de fonduri în proiectele de dezvoltare industrială din anii șaptezeci: costul transportului. O alegere eșuată de care suferă marile complexe industriale și care a devenit totuși o paradigmă pentru dificultățile continue de supraviețuire ale Ilvei din Taranto (să nu mai vorbim de conducerea ei criminală pentru cei care locuiesc și lucrează în combinatul siderurgic, una dintre puținele rămas în Europa)
Dar să trecem la subiect. În prima săptămână a îndepărtatului 1981, Guvernul vremii a adoptat unul dintre numeroasele decrete de relansare a oțelului național. La acea dată datoriile industriei siderurgice (pe atunci publice) depășeau 700 de miliarde de lire, ca să nu mai vorbim de un sfârșit de an și mai negru ținând cont de costurile de transport ale oțelului italian.
Un exemplu pentru toti. Fiat la acea vreme, și ne aflăm încă la începutul anului 1981, după ce s-a concentrat pe Taranto, încet-încet a început să se aprovizioneze cu oțel pentru mașinile sale de la uzina de oțel franceză din Fos sur Mere, în spatele Marsilia. Costurile de transport din Franța mediteraneană la Torino au fost semnificativ mai mici decât cele care trebuiau plătite pentru a ajunge din Puglia în Piemont.
1981 a fost un an prost pentru Taranto. Prima companie siderurgică din lume, japoneza Nippon Steel, a fost chemată de Italsider să dea o mână de ajutor a ceea ce era considerat cel mai bun din Europa cu uzina din Taranto. Nu totul, însă, a funcționat cel mai bine. De altfel, din Japonia au sosit un grup de 100 de experți care au stat, la rândul lor, în Italia, timp de 18 luni. Costul estimat al ajutorului japonez a fost de aproximativ 25 de miliarde de lire. Managerii italieni sperau să-l convingă pe Nippon Steel să reducă costurile, poate cu o participație care să fie convenită. De atunci, Nippon a preferat să încaseze imediat.
UPDATE
„Mărfurile călătoresc în principal pe șosea – a spus astăzi Delrio în marja celei de-a 11-a ediții a congresului mondial de cercetare feroviară Wcrr –, obiectivul este să se deplaseze cu cel puțin 30% în câțiva ani prin creșterea transportului pe calea ferată. Acest lucru se va realiza prin modernizarea tehnologiei și a conexiunilor logistice. Țara se angajează în acest proiect, ceea ce înseamnă mai puțină poluare și mai multe investiții. Trebuie să acționăm pe două elemente: reînnoirea materialului rulant prin acordarea mai multă atenție clienților și mai multă atenție transportului regional”.
