Răzbunarea Spray-ului
Ar trebui să scoatem din muzee binecunoscutele lucrări ale lui Pablo Picasso, Egon Schiele sau Lucien Freud afemeiat, pentru a face loc celor ai unui artist negru trecut cu vederea pe nedrept sau unui artist vizual care a suferit hărțuire legată de gen?
Poate că este mai bine să găsim un alt spațiu în muzeu pentru a-i primi pe acești artiști excluși pe nedrept din cultura figurativă dominantă. de facto supremacist și bărbați șovin. În acest caz, însă, unii spun că ar trebui să punem un asterisc pe plăcuțele lucrărilor lui Picasso, Schiele, Freud și colab. să informeze spectatorul că se confruntă cu opera unui artist care merită mai rău?
Am putea face și mai mult, adică să călătorim istoria înapoi pentru a șterge oameni și evenimente care au lăsat o amprentă care ne irită sensibilitățile ca oameni ai celui de-al doilea mileniu al secolului XXI.
De exemplu, toate statuile lui Woodrow Wilson, laureat al Premiului Nobel dar și segregaționist, ar putea fi îndepărtate sau acoperite cu o pânză roșie, cele ale lui Washington însuși, fondator al Statelor Unite dar și proprietar de sclavi sau Columb, motivul fiind ușor de imaginat. .
De asemenea, s-ar putea pune pe statuile lui Voltaire o placă care să informeze că, părintele toleranței, s-a îmbogățit cu comerțul colonial și, prin urmare, este disprețuitor.
Catalogul ar fi infinit ca cel al lui Don Giovanni. Această cultură a anulării, care are motivații nobile, dar duce la acțiuni îndoielnice, a devenit acum programul unei anumite zone politice pe care „Economistul” o numește stânga iliberală.
Revista londoneză a dedicat coperta acestei săptămâni acestui fenomen și a făcut din el punctul central al analizei sale asupra stării actuale a liberalismului din întreaga lume.
Este foarte interesant de citit ce scrie ziarul despre el în editorialul său. La Londra par foarte supărați.
Declinul liberalismului
Ceva a mers foarte prost cu liberalismul occidental. Miezul liberalismului clasic este că progresul uman provine din dezbateri și reforme. Cel mai bun mod de a aduce schimbări într-o lume divizată este printr-un angajament general față de demnitatea individuală, piețele deschise și guvernarea limitată.
Pare, însă, un program în pragul colapsului. China, în creștere, susține că liberalismul este egoist, depășit și instabil. În Occident, populiștii atât de stânga, cât și de dreapta se opun liberalismului pentru elitismul său și meritocrația discriminatorie.
În ultimii 250 de ani, liberalismul clasic a dus la progrese fără precedent. Nu va dispărea într-un foc rapid de idei liberale. Cu toate acestea, se confruntă cu un test sever, la fel ca acum un secol, când bolșevismul și fascismul au început să submineze Europa liberală din interior. Este timpul ca liberalii adevărați să înțeleagă cine sunt dușmanii lor și să riposteze.
America, punctul de sprijin al ciocnirii
Nicăieri în lume nu este lupta atât de acerbă ca în America. Săptămâna aceasta, Curtea Supremă a ales să dea undă verde unei legi anti-avort draconice și vexatoare. Cea mai periculoasă amenințare la adresa casei liberalismului vine de la dreapta trumpiană care a născut această lege.
Populiștii denigrează instituțiile liberale, precum știința și statul de drept, ca camuflaje ale unui complot de stat profund împotriva poporului. Adepții lui Trump subordonează faptele și rațiunea instinctului tribal.
Falsitatea persistentă că alegerile prezidențiale din 2020 au fost furate indică la ce extreme poate duce instinctul. Știm că atunci când oamenii nu reușesc să-și rezolve diferențele prin dezbateri, instituții și încredere, recurg la violență.
Tendința periculoasă în universitățile de elită
Atacul asupra liberalismului clasic din poziții de stânga este mai greu de interpretat, în parte pentru că în America zona „liberală” a ajuns să includă și o stângă iliberală. Un nou crez politic sa răspândit recent în universitățile de elită.
Tinerii absolvenți au ocupat poziții importante în mass-media, politică, afaceri și educație, aducând cu ei o agendă politică concentrată obsesiv pe aducerea dreptății grupurilor identitare discriminate istoric.
De asemenea, au teoretizat și pus în practică tactici de control al unei anumite purități ideologice, alungarea dușmanilor și diferențierea de aliații care au încălcat principiile egalității identitare, interpretate și ele retroactiv.
Acest comportament amintește de cel al statului sectar care a dominat Europa înainte ca liberalismul clasic să se impună la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Liberalii clasici și stânga iliberală
Se pare că stânga iliberală și liberalii clasici, precum „The Economist”, vor aceleași lucruri. Ambii cred că oamenii ar trebui să poată progresa indiferent de sex sau culoarea pielii. Ei împărtășesc aceeași aversiune față de autoritate și interese personale. Ei cred în puterea schimbării democratice.
Cu toate acestea, liberalii clasici și progresiștii iliberali nu ar putea fi mai de acord cu privire la modul de a atinge aceste obiective. Pentru liberalii clasici, direcția progresului este de necunoscut și de nedeterminat a priori. Trebuie să se întâmple spontan și de jos în sus. Depinde de separarea puterilor, astfel încât niciun grup să nu poată exercita un control durabil asupra sistemului.
Dimpotrivă, stânga iliberală își pune puterea în centrul tuturor, pentru că este sigur că progresul real este posibil doar după ce s-au făcut pași pentru demontarea ierarhiilor rasiale, sexuale, de gen și de tot felul.
Laissez-faire
Această diferență de metodă are implicații profunde. Liberalii clasici cred în dezvoltarea unor condiții inițiale corecte și în lăsarea concurenței între idei și activități să facă restul. De exemplu, prin anularea monopolurilor, deschiderea afacerilor, reforma radicală a fiscalității și promovarea unei educații accesibile tuturor.
Progresiștii iliberali văd laissez-faire ca o ficțiune în slujba intereselor create, intenționată să o păstreze statu-quo. Mai degrabă, ei cred în impunerea „echității” – rezultatul final al acțiunii lor politice.
Ibram X. Kendi, un savant-activist, susține că orice politică părtinitoare sau neutră din punct de vedere rasial, cum ar fi testarea standardizată a copiilor, este de fapt discriminatorie și ajunge să crească diferențele rasiale, oricât de luminate ar fi intențiile din spatele ei.
Kendi are dreptate să dorească o politică antirasistă care să funcționeze. Dar abordarea ei simplistă riscă să le refuze unor copii defavorizați ajutorul de care au nevoie și altora șansa de a-și dezvolta talentele.
Indivizii, nu doar grupurile, trebuie tratați corect pentru ca societatea să prospere.
Interesul general
De asemenea, compania are multe obiective. Oamenilor le pasă de creșterea economică, bunăstare, criminalitate, mediu și securitate națională. Politicile nu pot fi judecate doar în funcție de faptul dacă avansează sau penalizează un anumit grup.
Liberalii clasici folosesc dezbaterea pentru a stabili priorități și pentru a accepta compromisuri într-o societate pluralistă și apoi folosesc alegerile pentru a stabili calea înainte.
Stânga iliberală crede că piața ideilor este trucată ca toate celelalte fenomene sociale. Ceea ce este comercializat ca fapt și rezonabil, spun ei, este de fapt încă o afirmație a puterii brutale din partea elitei.
Problema libertății de exprimare
Progresiștii din vechea școală rămân campioni ai libertății de exprimare. Dar progresiştii iliberali cred că principiul echităţii cere să existe limitări pentru privilegiaţi şi reacţionari. Aceasta implică limitarea libertății lor de exprimare.
Iliberalii stabilesc un fel de castă a victimizării: cei din vârf trebuie să cedeze locul celor care trebuie să primească justiție restaurativă.
Este vorba și de identificarea pretinșilor reacționari, pedepsirea lor atunci când spun ceva care îi rănește pe cei mai puțin privilegiați. Rezultatul acestei atitudini este marginalizarea, anularea și revocarea dreptului de a fi audiat.
Convergența dintre populiști și stânga iliberală
Milton Friedman a spus odată că „societatea care pune egalitatea înaintea libertății nu va avea niciunul”. El a avut dreptate. Progresiștii iliberali cred că au un plan pentru eliberarea grupurilor oprimate.
În realitate, a lor este o formulă de oprimare a indivizilor și, în acest sens, nu foarte diferită de programele dreptei populiste. În felul lor, ambele extreme pun puterea înaintea confruntării, scopurile înaintea mijloacelor, iar interesele de grup înaintea libertății individuale.
Țările conduse de oameni puternici pe care populiștii îi admiră, precum Ungaria sub Viktor Orban și Rusia sub Vladimir Putin, arată că puterea necontrolată este o bază proastă pentru o bună guvernare.
Utopii precum Cuba și Venezuela arată că scopurile nu justifică mijloacele. Și nicăieri indivizii nu se conformează de bunăvoie stereotipurilor rasiale și economice impuse de stat.
Declinul instituțiilor
Când populiștii pun părtinirea înaintea adevărului, ei sabotează buna guvernare. Când progresiştii împart oamenii în caste concurente, ei întorc naţiunea împotriva sa. Ambele diminuează instituțiile și aprind conflicte sociale. Așa că recurg adesea la constrângere, deși le place să vorbească despre dreptate.
Dacă liberalismul clasic este mult mai bun decât alternativele sale, de ce se luptă atât de mult în întreaga lume?
Un motiv este că populiștii și progresiștii se hrănesc unii cu alții în mod patologic. Ura pe care o simte unul față de celălalt din toate părțile îi aprinde pe susținătorii cuiva — în beneficiul ambelor.
A critica excesele tribului cuiva se simte ca un act de trădare. În aceste condiții, dezbaterea liberală este lipsită de oxigen.
Uită-te doar la Marea Britanie, unde politica în ultimii ani a fost consumată de certurile dintre conservatorii Brexitari și Partidul Laburist sub Jeremy Corbyn.
Liberalismul, o practică dificilă
Unele aspecte ale liberalismului merg împotriva firului naturii umane. Se cere să apere dreptul adversarilor de a vorbi, chiar și atunci când aceștia greșesc.
Trebuie să fie dispus să-și pună la îndoială convingerile cele mai profunde.
Afacerile nu trebuie să fie la adăpost de perturbațiile distrugerii creative.
Cei dragi trebuie să avanseze numai pe merit, chiar dacă toate instinctele noastre sunt de a îndoi regulile în favoarea lor.
Trebuie să acceptăm succesul inamicilor la urne, chiar dacă e convins că ei vor duce țara la ruină.
Da Economist, 4 septembrie 2021
