Avizul pentru Legea stabilității a venit din Europa. O decizie, însă, condiționată de implementarea unei noi ajustări a deficitului structural, în valoare totală de circa 0,3 puncte procentuale, egală cu 4,5 miliarde de euro. Astfel, s-a găsit un compromis între poziția guvernului italian, care a propus o corecție de 0,1 la sută, și cea a Comisiei, care a cerut respectarea regulilor referitoare la echilibrul bugetar structural, adică obligația țărilor membre de a reduce deficitul acestora, ajustat pentru efectele ciclice și măsurile unice, cu jumătate de punct procentual pe an.
Inevitabila „dezbatere cu zecimale” a ridicat din nou problema eficacității regulilor menționate mai sus. Nu puțini, de fapt, consideră că regula echilibrului bugetar ar trebui simplificată, dacă nu desființată complet. Profesorul Guarino, un savant în finanțe publice și fost ministru al finanțelor, de exemplu, a declarat într-un interviu recent acordat Corriere della Sera că „Comisia a impus statelor membre obiectivul unui buget echilibrat în loc de cel al creșterii durabile”. Și a adăugat că această impunere nu ar fi doar discutabilă din punct de vedere juridic („un act ilegal”, definește Guarino), ci și nedorită din punct de vedere al creșterii.
În realitate, într-o uniune în care țările au decis să împartă aceeași monedă, dar nu aceeași politică fiscală, nu se poate face fără reguli fiscale. Acestea servesc la evitarea sau cel puțin la limitarea situațiilor de dezordine a finanțelor publice care riscă să infecteze și alte state membre, așa cum a demonstrat recenta criză. Dar nu numai. Aceste reguli, și în special cea a bugetului echilibrat structural, care obligă țările să elaboreze planuri credibile de rambursare a datoriilor și a deficitului pe termen mediu, consolidează eficacitatea politicii bugetare și, prin urmare, contribuie la o creștere mai durabilă în cadrul zonei. . Să vedem de ce.
În 1992, Tratatul de la Maastricht a introdus cele două reguli cardinale care încă se aplică: deficit mai mic de 3% din PIB și datoria sub 60%. Aceste limite au avut sens în anii 3 deoarece, cu o creștere reală medie de 2% și o rată a inflației de 3%, un deficit sub 90% ar permite o reducere treptată a datoriei publice (a cărei medie europeană era în jur de 3%). Astăzi, cu o creștere practic zero și o deflație în creștere, pragurile ar trebui actualizate. Acestea fiind spuse, problema cu XNUMX la sută nu este doar că nu permite reducerea datoriilor în fața unei tendințe de creștere prea scăzute.
Dar, este și pentru a produce politici prociclice, adică politici care, în loc să contrasteze recesiunea, o agravează. Cu un sold bugetar apropiat de 3 la sută, riscul este ca, la cea mai mică încetinire a economiei, pragul să fie depășit din cauza efectului stabilizatorilor bugetari automati: o creștere mai mică implică de fapt mai mult șomaj, mai puține venituri fiscale, cheltuieli mai mari pentru finanțarea rețelelor de protecție socială și, prin urmare, un deficit mai mare. A-l readuce – în aceste condiții – în limita Maastricht înseamnă a face o ajustare care riscă să agraveze și mai mult situația și care poate declanșa un cerc vicios între politicile fiscale restrictive și contracția PIB-ului.
Pentru a remedia acest lucru, în 1997, prin Pactul de Stabilitate și Creștere, a fost introdus „obiectivul echilibrului structural”, care urmează să fie atins pe termen mediu. Ce înseamnă? Pe scurt, fiecare stat membru trebuie să continue, nu numai să-și mențină deficitul nominal sub 3 la sută, ci trebuie să tindă și spre echilibrul structural pe termen mediu, adică să aibă un sold nominal ajustat pentru ciclu și pentru măsuri aproape de zero. Logica este următoarea. În cazul unei recesiuni, dacă soldul bugetar structural este aproape de echilibru, există suficient spațiu pentru a crește deficitul general și a utiliza stabilizatorii automati, fără a depăși pragul de 3%. În acest fel, se evită implementarea politicilor fiscale prociclice.
Printre altele, tocmai pentru a evita politicile prociclice, odată cu reformele Pactului din 2005 și apoi din 2011, a fost reglementată și viteza de convergență către un buget echilibrat. Conform noilor reguli, ajustarea deficitului structural trebuie să fie de cel puțin jumătate de punct procentual pe an. Ideea de bază este aceea de „mai mult în vremurile bune, mai puțin în vremurile rele”. În „vreme bune”, efortul cerut țărilor este mai mare de 0,5% pentru a avea mai multă flexibilitate în faza negativă a ciclului. În schimb, în „vremuri grele”, ajustarea poate fi mai mică de 0,5%. Așa se explică de ce Italia, având în vedere situația economică, a primit aprobarea pentru o corecție de 0,3 puncte procentuale.
Pe lângă atenuarea prociclicității politicilor economice, urmărirea obiectivului unui echilibru bugetar structural oferă o mai mare credibilitate acțiunii guvernamentale. Fără o constrângere pe termen mediu care obligă finanțele publice să fie readuse în ordine, o politică fiscală expansionistă, realizată într-o fază negativă a ciclului, poate pune în pericol sustenabilitatea datoriei dacă este percepută de piețe ca o manevră „nelimitată”. Acest lucru se aplică în special țărilor cu datorii mari. În acest caz, efectul expansiv ar fi contracarat de o creștere a riscului suveran, care s-ar traduce prin rate mai mari și mai mare instabilitate financiară. Rezultatul final ar fi o incertitudine mai mare pentru investitori și economisitori și, prin urmare, o agravare inevitabilă a recesiunii.
În concluzie, nu este scopul unor bugete echilibrate structural care ar trebui revizuit, deoarece contribuie la consolidarea acțiunii guvernamentale și la evitarea politicilor prociclice. În orice caz, ar trebui revizuită metodologia de calcul a deficitului structural. Proceduri mai simple, mai verificabile și mai comunicabile, mai ales către clasa politică, ar eficientiza aplicarea Obiectivului pe termen mediu. Aceasta este o problemă importantă asupra căreia ar fi util să avem o dezbatere mai deschisă, așa cum a solicitat guvernul italian.
