nella interviu recent pe FIRSTonline (Taxă, pentru a învinge evaziunea, prioritatea este reducerea eroziunii) gandul lui Vieri Ceriani, rațional, contrastează cu iraționalitatea experienței, ceea ce face din reținerea evaziunii, prin evaluarea punctuală a datoriei fiscale, o chestiune nesecundară de alegere politică.
Nu numai că parlamentarii sunt împărțiți când vine vorba de utilizarea tehnicilor de combatere a evaziunii fiscale, de ex. pe limitele plăților în numerar. Vedem aceleași forțe politice orientându-se diferit asupra utilizării instrumentelor deja existente pentru evaluarea obligațiilor fiscale: stânga este configurată ca fanatică a evaluării; în timp ce din dreapta ar fi dispus să tolereze o anumită marjă de evaziune. Cu ani în urmă un personaj autoritar mi-a subliniat riscul serios de subversiune populară dacă mergeam prea departe în limitarea evaziunii pe scară largă în zona comerțului minor, a muncii independente și a profesiilor. Ciudat! Severitatea evaluării datoriei fiscale nu este nici dreapta, nici stânga; diferențele, distincțiile politice ar trebui să fie și să ajungă în alegerile legislației care conformează sistemul fiscal.
De fapt, dacă ne aprofundăm în fenomen, forțele politice reflectă sentimentele electoratului. Cetățeanul este mai puțin înclinat să discute despre conformarea juridică a sistemului fiscal, complicat inutil din cauza dezvoltării sale dezordonate, contingente, nedrepte, după cum s-a explicat. în interviu din care m-am inspirat: „un fel de rochie Arlechin”. În schimb, alegătorul se simte implicat atunci când vine vorba de limitarea evaziunii fiscale. Se poate pierde, dar și câștiga alegerile arătând o anumită toleranță față de evaziune fiscală.
Acest sentiment este irațional dacă nu îl însoțim de sentimentul conjugat, înțeles, că statul care este beneficiarul veniturilor fiscale el este incontinent de cheltuieli.
Contribuabilul nu înțelege corelarea veniturilor cu cheltuielile. Pe de o parte, suferă de povara tributului; pe de alta se plange insuficiențe în furnizarea serviciilor: găurile din străzi nu numai din Roma; așteptări insuportabile în domeniul sănătății, care îl obligă, chiar și în mod impropriu, la viața privată; început dificil de an școlar; scufundarea justiției civile; aparat administrativ și paraadministrativ exuberant; posturile și onorariile recunoscute personalului selectat nu întotdeauna pe baza competenței; proliferarea centrelor de cheltuieli în companiile publice; salvari de neînțeles ale companiilor private.
Alegătorul tuturor ierbii face un mănunchi. Nu este pus în situația de a decide asupra corelației veniturilor cu cheltuielile: dacă vrei sănătate publică trebuie să plătești o taxă, care înlocuiește prețul privat pentru serviciul de sănătate sau prima de asigurare. Pentru a decide, alegătorul trebuie să găsească taxa de serviciu corelată, să evalueze eficiența acesteia, probabil diferită în funcție de regiunile de care aparțin, ceea ce ar justifica și soluții diferite, fără a aduce atingere uniformității serviciilor fundamentale. În interviul lui Ceriani se reaminteşte geneza Irapului, care a răspuns acestei logici. De subliniat că extinderea sferei publice la statul bunăstării justifică impozite cu o anumită destinație.
Înainte de aceasta, în perspectivă națională, s-ar justifica transferul sarcinilor sociale către organele teritoriale, dislocarea cheltuielilor pentru servicii și a veniturilor aferente. Concentrarea funcţiilor suverane (justiţie, militară etc.) în Stat ar face ca evaluarea eficienţei acestora să fie mai imediată. Autoritatea independentă însărcinată cu revizuirea eficienței cheltuielilor ar fi ochiul alegătorului asupra utilizării resurselor oferite de sistemul fiscal, în diferitele articulații. Deci putem întreba „colaborare mai mare între administrație și cetățeni”.
În acest ultim aspect, aș dori să adaug un motiv semnificativ al crizei în relația contribuabilului cu organele fiscale. Procedura de evaluare este astfel incertă în faza anchetelor și în continuarea contradictoriilor, pentru a fi perceput ca vexator, din cauza prezenței sancțiunilor pecuniare care ar putea ajunge la sume disproporționate, tot din cauza amenințării unei pedepse. Din nou aceste profiluri stimulează neîncrederea cetățeanului față de instituțiile fiscale. Este o chestiune pe care legiuitorul de bun simț ar trebui să o confrunte din nou la rădăcini.
Politica, în loc să regândească adaptarea statului nostru la realitățile Europei și lumii, ne obligă să discutăm despre cătuşe pentru evadaţi.
Sunt de acord cu Ceriani. Există deja sancțiuni penale cu efecte descurajatoare. Nu numai că noua represiune penală nu este capabilă să întărească, sau mai rău să înlocuiască, operațiunile de evaluare; dar s-ar ajunge să crească procesul penal, care, deja sufocat, riscă să fie anulat prin prescripție, cu costuri inutile pentru comunitate; poate o sursă de venit pentru profesiile juridice.
Dar și înainte de politică, jurnalismul cade în capcana contingentului, care scapă gândirii sistematice de parcă ar fi fost abstracții teoretice: discuția publică, lipsită de sprijinul studiilor teoretice, rămâne neapărat forțată zi de zi; în cătuşe la evadatori.
