Paradoxul politicii sindicale a CGIL este că, defilând sub stindardul hipersindicalismului, aceasta a alunecat din ce în ce mai mult spre dezindicare. La urma urmei, conceptul confuz al lui Landini despre o coaliție socială, o entitate politică nepartizană care încorporează sindicatul prin scoaterea acestuia în afara granițelor sale istorice, nu face altceva decât să tragă concluziile din experiența sa dovedită că concepția și instrumentele tradiționale ale luptei de clasă sunt nu mai capabil să facă faţă transformărilor profunde ale sistemului capitalist şi deci ale structurii firmelor şi ale lumii muncii.
Dacă acesta este cazul, bunul simț și inteligența politică ar trebui să sugereze reconsiderarea rolurilor, strategiilor și modelelor de negociere ale sindicatului și să nu se amăgească că pot ocoli obstacolul transportându-l într-un teren politico-instituțional eterogen și contradictoriu, abandonând efectiv ceea ce este câmpul său natural de acțiune: sistemul de afaceri. Pe de altă parte, este greu să se întâmple acest lucru atunci când în cultura CGIL și a unei mari părți a stângii compania este identificată cu capitalul, inamicul de învins, susținut, din păcate și în acest sens de tendința persistentă în lumea afacerilor să considere lucrătorii și reprezentanții acestora ca în afara conducerii întreprinderii.
Nu întâmplător, atât sindicatele (cu excepția CISL), cât și asociațiile de afaceri, în special Confindustria, continuă cu încăpățânare să se opună oricărei forme de co-management, privându-se de posibilitatea de a încadra politici contractuale într-o dimensiune strategică. În timp ce companiile implementează procese de internaționalizare și reorganizare a producției menite să urmărească flexibilitatea maximă și capacitatea de adaptare la cerere și împărțirea pieței muncii în cifre la granița dintre angajarea dependentă și cea independentă, sindicatele se epuizează în negocieri de lungă durată și neconcludente. pentru contractele colective naționale care afectează efectiv cercuri restrânse de lucrători protejați, da, de drepturi supraprotectoare, dar nu de falimentul companiilor și de creșterea șomajului.
Criza economică a scos la iveală impotența politicilor sindicale de a reconcilia drepturile nesustenabile în noul context economic și social cu nevoia de a readuce economia în ordine prin redefinirea structurii pieței muncii și a statului bunăstării: de aici și necesitatea recentrează politicile sindicale asupra întreprinderii înțelese ca principal subiect contractual, dar mai ales ca instituție fundamentală prin care munca, profesionalismul, antreprenoriatul și capitalul interacționează pentru a crea bogăție. Co-managementul este condiția prealabilă pentru direcționarea guvernanței corporative către obiective economice și sociale generale. Pe această bază, se poate și trebuie să conceapă rolul Statului ca subiect ordonator și dirijat strategic. Actul locurilor de muncă și politicile active de muncă în consecință au deschis o cale foarte importantă de activare a spiritului de co-management în companii și în sistemul economic și social. Fără colaborarea sindicatelor și a organizațiilor de afaceri, unul dintre obiectivele principale ale acestei reforme va fi dificil de realizat: garantarea relocarii șomerilor pe piața muncii. Într-un astfel de context, crize precum cea a ILVA sau Alitalia ar fi putut fi evitate sau prevenite, iar operațiuni de valoare strategică precum cea a Pirelli ar fi putut fi cogestionate. Marchionne a demonstrat în mod concret validitatea acestei presupuneri chiar dacă a trebuit să-și împărtășească proiectul industrial cu sindicatul american și nu cu cel italian (deși până la urmă CISL și UIL au urmat exemplul).
Așa stând lucrurile, ce se va întâmpla cu „uniunea de partid-non-partid-ne-sindicarea” a lui Landini și cu uniunea anti-Renzi a lui Camusso? Amândoi „ircocervează” rezultatele lor bune le obțin: împingerea spre dezindicarea CGIL și scufundarea vasului deja fragil al unității sindicale, de exemplu. Pentru moment putem fi multumiti.
