""Masacrul de Crăciun”: așa a fost chemat bombardarea Rapidului 904 (care a venit din Napoli și a călătorit în direcția Milano), ceea ce s-a întâmplat cu adevărat sub Marea Galerie a Direttissima dintre Florența și Bologna la 23 decembrie 1984, la scurt timp după 19. Au murit cu acea ocazie 16 persoane e 267 au fost răniți. „Bombardierii” își plănuiseră crima cu grijă și ferocitate. Valiza cu bomba fusese pusă pe o vagonă centrală (investigațiile au descoperit că acest lucru s-a întâmplat în timpul opririi din gara Santa Maria Novella din Florența) și fusese detonată, cu telecomandă, în timp ce convoiul trecea pe sub tunel, pentru a creați mai multe daune și face salvarea mai dificilă. Telefoanele mobile nu existau atunci și era și greu să tragi alarma. Relieful a venit atât din Florența, cât și din Bologna (mai târziu s-a constatat că convoiul se afla încă în Toscana în momentul exploziei): dar este ușor de imaginat dimensiunile tragediei. Totul s-a petrecut în interiorul unei galerii, în întuneric, cu morți și răniți, pentru a-i ajuta a fost necesar să intre pe jos și să-i însoțești afară unde opriseră ambulanțele. De asemenea, a fost greu să ajungi la locul masacrului, deplasându-se pe drumurile de munte acoperite de zăpadă, care au fost în scurt timp blocate de traficul celor care se deplasau la locul. Așa își amintesc cronicile acea noapte tragică.
Ajutorul a avut dificultăți la sosire, în condițiile în care explozia a deteriorat linia electrică și o parte a traseului a fost izolată, de asemenea, fumul de la explozie a blocat accesul de la intrarea de sud, unde s-au concentrat inițial eforturile de salvare, ceea ce au durat peste o oră și jumătate a ajunge. Primele vehicule de service au sosit între orele 20:30 și 21:00: nu știau ce s-a întâmplat, nu aveau contact radio cu vehiculul implicat și nu aveau legătură radio cu centrele de operațiuni periferice sau că din Bologna. Salvatorii, odată ajunsi la fața locului, au vorbit despre un „miros puternic de praf de pușcă”.
„Era angajată o locomotivă diesel-electrică, condus la vedere în tunel, care a fost folosit mai întâi la cuplarea vagoanelor de plumb rămase intacte, pe care erau încărcați răniții. Un singur medic fusese repartizat în expediție. Utilizarea motorului diesel a dat roade însă aerul din tunel este irespirabil, deci a fost necesar să se folosească butelii de oxigen pentru pasagerii care așteaptă ajutor. Cu ajutorul mașinii de salvare, răniții au fost duși la stația San Benedetto Val di Sambro (masacrul Italicus avea loc acolo cu zece ani mai devreme, n.d.), urmați imediat după aceea de ceilalți pasageri nevătămați. Unul dintre răniți, o femeie, a fost găsit în stare de șoc într-o nișă din tunel, și a fost transportat cu armele până la stația Precedenze (care se află cam la jumătatea tunelului și este folosită ca punct de comunicare)” . Vestea masacrului a sosit împreună cu salvatorii.
Pe atunci eram secretar general al CGIL din Emilia Romagna. Eram acasa in acele ore in care am primit un telefon de la Cesare Calvelli, asistentul lui Ottaviano Del Turco si un mare prieten de-al meu (din pacate care a decedat cu ani in urma). La aflarea veștii, Calvelli s-a dus la biroul din clădirea de culoare somon de pe Corso Italia pentru a urmări situația și s-a gândit imediat să mă avertizeze. M-am repezit la sediul central din via Marconi și am vorbit la telefon, pentru a-mi avertiza colegii de la CISL și UIL și a conveni asupra inițiativelor, pe măsură ce soseau veștile despre atac. M-a sunat secretarul regional al PCI, Luciano Guerzoni (îmi imaginez din Modena, unde locuia). Eram socialist, dar liderii comuniști au avut dreptate și când a fost vorba de relații oficiale cu CGIL s-au adresat la mine.
La urma urmei - dacă îmi amintesc bine - deputatul meu comunist Alfiero Grandi, care locuia în Sasso Marconi, se urcase în mașina lui pentru a ajunge la pasul Vernio (unde avusese loc masacrul), dar rămăsese blocat pe drum. Când vestea a luat contur și natura atacului a fost clară, nu am avut nicio dificultate să ajung la o înțelegere cu secretarii CISL și UIL și să redactez o declarație – pe care au aprobat-o când le-am citit la telefon – în care a fost promovat o demonstraţie în după-amiaza priveghiului de la Bologna. Când Guerzoni m-a sunat înapoi și i-am spus despre înțelegerea la care sa ajuns, el a anunțat că va renunța la inițiativele de partid și că PCI se va alătura demonstrației sindicale. Colegii mei nu s-au opus. Când Grandi a reușit să mă cheme propunând acțiuni de către CGIL, i-am răspuns – cu oarecare satisfacție – că am făcut deja demersuri pentru promovarea unei demonstrații comune, tot de comun acord cu secretarul PCI. Erau vremuri ca acestea atunci. Spun asta cu nostalgie.
Scriitorul - după experienţa de la naţionala Fiom - se întorsese la Bologna în 1974, asumând diverse roluri în secretariatul regional (pe atunci această structură căpăta o fizionomie certă, ca instanţă congresională). Am stat acolo 11 ani, ultimii 5 ca secretar general. Prin urmare, m-am uitat atent cele trei atacuri care a lovit (în 1974, În 1980, În 1984) orașul meu. În ceea ce privește masacrul de Crăciun, anchetele s-au îndreptat curând spre organizațiile mafiote, ca un preludiu la atacurile de la începutul anilor ’90.
Curtea de Asiză din Florența, la 25 februarie 1989, a condamnat la închisoare pe viață Giuseppe Calò, Guido Cercola și alți inculpați legați de clanul Camorra Misso (Alfonso Galeota, Giulio Pirozzi și Giuseppe Misso, cunoscut sub numele de „șeful districtului Sanità”), sub acuzația de masacru. Mai mult, el l-a condamnat pe Franco D'Agostino la 28 de ani de închisoare, pe Schaudinn (un atentator german) la 25 de ani și i-a condamnat pe alți inculpați din proces pentru infracțiunea de bandă armată.
Al doilea grad a fost celebrat de Curtea de Apel din Florența, prezidat de judecătorul Giulio Catelani, cu sentință pronunțată la 15 martie 1990. S-au confirmat condamnările pe viață pentru Calò și Cercola, în timp ce pedeapsa lui Di Agostino a fost redusă de la 28 la 24 de ani. Misso, Pirozzi și Galeota au fost în schimb achitați de infracțiunea de masacru, dar condamnați pentru deținere ilegală de explozibili. Germanul Schaudinn a fost în schimb achitat de infracțiunea de bandă armată, dar condamnarea sa pentru masacru a fost confirmată cu o pedeapsă redusă la 22 de ani. Casația a anulat sentința de apel, care însă a fost confirmată substanțial în noua hotărâre de a doua instanță. Dar povestea - în ciuda judecăților finale - se păstrează un set de aspecte neclare, așa cum sa întâmplat pentru multe evenimente din masacrele acelei perioade tulburi a istoriei italiene.
