ISTORIC
Martiriul Sfintei Ursula este o pictură în ulei pe pânză (143 × 180 cm) executată în 1610 de Caravaggio și păstrată în Galleria d'Italia-Palazzo Zevallos Stigliano, muzeul Intesa Sanpaolo din Napoli.
Lucrarea este, de fapt, ultima pictură a lui Merisi, fiind creată cu puțin peste o lună înainte de moartea sa, la comanda prințului Marcantonio Doria. În 1972 lucrarea a fost cumpărată ca operă de către Mattia Preti de la Banca Commerciale Italiana din familia Romano Avezzana, căreia îi trecuse între timp, după diverse evenimente.
Paternitatea reală a operei și poziția sa istorică fundamentală vor fi clarificate definitiv abia în 1980, datorită descoperirii, în arhiva familiei Doria, a unei scrisori scrise la Napoli la 1 mai 1610 de Lanfranco Massa, cetățean genovez și procuror în capitala napolitană a familiei Doria și s-a îndreptat spre Genova spre Marcantonio Doria, „Mă gândeam să vă trimit tabloul Sant'Orzola săptămâna aceasta, dar pentru a fi sigur că l-am trimis bine uscat, l-am așezat la soare, care a făcut ca lacul să se refacă mai repede decât uscarea lui pentru a ni-l da Caravaggio foarte mare: vreau să fiu din nou cu numitul Caravaggio pentru a-i lua părerea despre ce trebuie făcut, ca să nu se strice."
Intervenția de reparații a lui Caravaggio, între 11 și 27 mai, a pus cu siguranță Santa Orsola în situația de a pleca și de a ajunge la Marcantonio Doria la 18 iunie 1610.
Este o evadare din Roma care aduce pentru prima dată artistul în contact cu Doria. Încă proaspăt din închisoare pentru deținere ilegală de arme, în noaptea dintre 28 și 29 iulie 1605, Caravaggio l-a atacat pe Mariano Pasqualone, adjunct al notarului, cu o lovitură de sabie în Piazza Navona. După ce și-a găsit refugiul în palatul cardinalului Del Monte, protectorul său, este nevoit să fugă la Genova pentru câteva săptămâni, în cursul lunii august. Caravaggio l-a întâlnit așadar pe tânărul prinț în timpul șederii sale trecătoare la Genova, dar asta a fost suficient pentru ca dorința de a obține unele dintre lucrările sale să rămână în viață în sufletul Doriei. Se dovedește, de altfel, că contactele Doriei cu mediul napolitan, prin corespondentul Massa, au fost întotdeauna foarte interesante. Mai mult, o motivație emoțională deosebită pare să-l lege pe prinț de săvârșirea Martiriului Sfintei Ursula: Anna Grimaldi, care și-a făcut jurămintele la Napoli, în mănăstirea Sfântul Andrei al Doamnelor cu numele de sora Orsola, a fost iubită de Doria. , tatăl ei vitreg, ca „fiică iubită”. Martiriul Sfintei Ursula a ajuns la Genova pe 18 iunie 1610. Pictorul a murit la 18 iulie.
Necazurile suferite de pânză de-a lungul secolelor - avarii, extinderi, revopsiri, care i-au alterat profund lizibilitatea și claritatea iconografică - au fost în cele din urmă remediate prin restaurarea importantă promovată de bancă și efectuată între 2003 și 2004 la Istituto Superiore pentru Conservarea și Restaurarea Romei, care a restabilit coerența inițială a imaginii, acum mai fidelă și mai apropiată de intențiile autorului. Printre principalele inovații aduse de această intervenție complexă în lectura picturii, merită menționată recuperarea brațului și a mâinii întinse a unui personaj care încearcă în zadar - cu accent puternic în încărcătura dramatică a scenei - să oprească săgeata trasă de călău; în plus prezenţa, pe fundal, a unei perdele, care sugerează un aşezare în tabăra regelui hun; în cele din urmă siluetele câtorva capete din spatele vârfului sfântului.
DESCRIEREA LUCRĂRII
Ca de obicei, Caravaggio se abate de la iconografia tradițională a Sfintei Ursula, în general portretizată doar cu simbolurile martiriului și în compania unuia sau mai multor tovarăși ai ei fecioare; în schimb, alege să înfățișeze chiar momentul în care sfânta, după ce a refuzat să se predea tiranului Attila, este străpunsă de el cu o săgeată, dând scenei un ton extraordinar de dramatic. Pictura este amplasată în cortul lui Attila, abia se distinge datorită draperiei din fundal, care acționează aproape ca un fundal de teatru. Întregul mediu, ca de obicei în picturile lui Caravaggio, este pătruns de un joc complex de lumini și umbre, care însă în această ultimă pictură a artistului pare să ofere mai mult avantaj celui din urmă decât celui dintâi: este o oglindă a perioadei tulburi. că l Autorul trăia în ultima parte a vieții sale.
Primul personaj din stânga este însuși Attila, înfățișat cu haine din secolul al XVII-lea; barbarul tocmai a tras săgeata și pare să-și fi regretat deja gestul: aproape că pare să slăbească strânsoarea arcului și fața i se contractă într-o grimasă de durere, aproape de parcă ar spune „ce-am făcut?”. La mică distanță de el se află Sfânta Ursula, străpunsă de săgeata abia vizibilă pe sân: își aplecă capul în acea direcție și își împinge pieptul înapoi cu mâinile de parcă ar vedea mai bine instrumentul martiriului ei. Nu pare să simtă durere, mai degrabă o resemnare dezinteresată, dar fața și mâinile sale foarte albe în comparație cu cele ale celorlalte personaje preludiu moartea imediată. De altfel, trei barbari, tot în haine moderne (unul chiar poartă armură de fier), se grăbesc să o susțină pe Sfânta Ursula, iar ei înșiși par neîncrezători în fața gestului brusc și impulsiv al conducătorului lor. În trăsăturile celui dintre ei care se află imediat în spatele sfântului, Caravaggio s-a înfățișat cu gura deschisă și cu o expresie dureroasă: pare că primește piercing-ul împreună cu ea. Împreună cu Sfântul, Caravaggio se înfățișează și ca victima unui tiran sub pretextul unui arcaș spaniol. Prezența unui autoportret al pictorului nu este neobișnuită în lucrările sale, începând cu cele din tinerețe. Ținând cont de faptul că Martiriul Sfintei Ursula este opera „prezentării”, acea fundamentare ostentativă cu martirul poate însemna că săgeata de moarte este îndreptată spre Caravaggio și că acesta este pe cale să moară din cauza ei: aproape un testament.
