Aprobarea manevrei de către Camere, sperăm, să ofere țării puțin timp de respirație. Dar cu siguranță nu s-a încheiat totul: criza europeană și cea italiană a depins și depinde de performanța și soliditatea diferită a diferitelor țări euro, care la rândul lor este consecința diferitelor politici de ajustare structurală urmate în trecut. În prima parte a ultimului deceniu, Germania și țările nordice au realizat reforme de securitate socială, impozite și pe piața muncii, care ar permite companiilor lor să concureze într-o lume globalizată. Acest lucru a accentuat diferențele dintre țările mai sănătoase (mai puține datorii) și cele mai puternice (structură economică). Prin urmare, este necesar să se stabilească o politică economică care să reducă diferențele. Pentru a ajuta la realizarea acestui lucru, este poate util să reluăm câteva convingeri care au apărut în dezbaterea recentă.
a) problema este datoria. Datoria publică a Italiei este cu siguranță excesivă, dar a crede că aceasta este singura problemă ar fi foarte limitativ. Există puncte slabe în economia reală (vom vorbi despre ele mai târziu). Dar și din punct de vedere financiar există mai ales puțin control asupra factorilor care generează datoria și în special a cheltuielilor publice. Există motive întemeiate să revendicăm soliditatea finanțelor noastre publice: în ultimul deceniu tendința de creștere a datoriei mai puțin decât PIB a fost întreruptă la începutul anilor 2000, în mare parte pentru că surplusul primar care caracterizase finanțele publice din 1992 a avut a fost în scădere, până când a fost aproape de zero în 2005. Controlul asupra cheltuielilor publice s-a slăbit. Efectul asupra soldurilor globale a fost mascat, deși doar parțial, de ratele neobișnuit de scăzute care au caracterizat perioada. Pentru a reduce datoria, atunci, în primul rând este necesar să revenim pe calea virtuoasă a balanței primare urmată până în 2001 (și reluată de Padoa Schioppa în 2006-2007, înainte de criză) și abordarea factorilor care au dat naștere. la explozia cheltuielilor: nu numai extinderea bunăstării, ci și extinderea rolului politicii în economie: de la costurile din ce în ce mai inutile ale entităților publice, la un control mai mic asupra achizițiilor de bunuri și servicii de către AP, la extinderea subvențiilor: cu efecte perverse în consecință asupra creșterii, prin denaturarea utilizării resurselor și creșterea poverii fiscale asupra întreprinderilor și a forței de muncă.
b) este nevoie de un capital extraordinar pentru reducerea datoriei. Desigur, sunt recomandabile manevrele care reduc datoria. Mai presus de toate, un amplu program de privatizare ar avea și avantajul de a reduce aria de influență (cel puțin cea directă) a politicii naționale și locale asupra întreprinderilor de acum publice. Dar ideea unui fond de capital dedicat reducerii datoriilor de dimensiunea care se evocă uneori (200-300 de miliarde, între zece și douăzeci la sută din PIB!) apare, chiar dacă este propusă cu autoritate, hotărât bizar. Cine ar plăti pentru asta? Afaceri sau bănci, aflate deja în dificultate? Sau contribuabilii? Și care, în condițiile în care probabil cei care declară proprietățile sunt și cei care își declară corect veniturile la organele fiscale: întotdeauna la fel? Și ce efect recesiv ar avea o taxare la ratele stratosferice care ar fi cerute? Mai degrabă prezentarea proprietății ca un instrument de finanțare extraordinară riscă să genereze o opoziție surdă față de acest tip de impozit care, în schimb, introdus într-un mod obișnuit (și la o rată rezonabilă) ar fi util pentru lărgirea bazei de impozitare, punând astfel sechestru de buzunare de evaziune sau evitarea și ușurarea poverii fiscale asupra forței de muncă și a întreprinderilor.
c) Sunt necesare euroobligațiuni. Este cert că un grad mai mare de coeziune europeană ar îmbunătăți considerabil perspectivele de soluționare a crizei. Și ce componentă a unei imagini mai coezive ar fi și un mecanism de solidaritate cu privire la datoria țărilor din zonă. Cu toate acestea, o viziune realistă a problemei trebuie să pornească nu numai de la analiza actualului cadru politic din diferitele țări ale zonei, ci mai presus de toate de la observația că acest cadru diferit este, la rândul său, o reflectare a modului diferit în care acestea s-au întreprins. în ultimii ani pași de adaptare la provocările contextului internațional. Poziția mai solidă a Germaniei (și a Olandei și Finlandei) se datorează nu numai faptului că au datorii publice mai mici în raport cu PIB-ul, ci și faptului că au întreprins un proces real de ajustare în ultimul deceniu menit să își poziționeze mai bine. economii în contextul competitiv internațional al anilor 2000. Faptul că am rămas în urmă în acest proces penalizează țara noastră în acest moment pe piețe. Nu putem cere o parte în susținerea datoriilor noastre, dacă nu arătăm că suntem dispuși să umplem golul: și asta mai presus de toate necesită măsuri din partea cheltuielilor și a structurii pieței: atunci poate că vor veni euroobligațiuni.
d) ne iau suveranitatea. Este clar că piața confruntă politica cu alegeri pe care nu dorește să le facă: dar ne întrebăm dacă aceasta este o problemă de pierdere a suveranității sau mai degrabă o chemare la exercitarea suveranității într-o manieră consecventă cu alegerile făcute la momentul respectiv, că este, cu apartenenţa la o anumită zonă economică şi monetară, care de altfel aspiră să joace un anumit rol într-o economie mondială extrem de dinamică. Aici nu există doar o problemă a politicilor expansioniste vs. restrictive: există o problemă mai largă a politicilor de ajustare structurală pe care o parte a zonei euro a decis să le urmeze, iar altele (noi, în special) au întârziat să le implementeze: și a căror ușurare. acum se întoarce acasă la adăpost.
e) concluzie. Socotim (sau mai bine zis sperăm) că manevra va duce la o stabilizare a crizei. Totuși, aceasta nu poate fi decât temporară dacă nu se parcurg etapele succesive de ajustare structurală care, pe lângă o reducere a cheltuielilor, presupun procese de simplificare eficiente (adică nu pur declamative) (poate care ne fac să fim a optzecea țară). în clasamentul Băncii Mondiale a deschiderii către inițiativa privată către un patruzeci nu prea ambițios?), liberalizări, privatizări, reducerea influenței partidelor publice la toate nivelurile, abordarea nodurilor pieței muncii care nu pot fi rezolvate în mod optim prin art. . 8, dar tot acolo. Dacă acest guvern este sau nu capabil să facă acești pași fără o confruntare și implicare a opoziției, cel puțin a celei care face propuneri utile, poate evalua singur.
