Dacă Roma și Madridul plâng, Parisul cu siguranță nu râde. De fapt, Franța, la fel ca multe alte țări din UE, se confruntă cu o criză economică profundă care a lovit companiile, locurile de muncă, securitatea socială și asistența medicală. Salvarea președintelui Francois Hollande este că statul social transalpin își permite să mai tragă câteva cartușe și reușește să intervină eficient acolo unde „buboul” este pe cale să izbucnească. Vedeți niște naționalizări târâtoare care își fac loc în unele sectoare de producție și bancare. Vezi prevederea în favoarea angajării tinerilor, care finanțează 75% din angajări. Vezi recenta (ușoară) reformă a pensiilor. Pe scurt, Franța mai are posibilitatea de a câștiga timp și de a amâna unele reforme structurale, așteptând să apară redresarea. În aceasta ajutată de axa consolidată cu locomotiva germană, atât pe plan economic, cât și pe cel politic. Toate acestea, însă, în lipsa unui lider politic carismatic și a unui guvern care până acum a făcut puțin pentru relansarea țării. Parcă ar spune că stânga lui Francois Hollande nu a fost mai bună în acest moment decât dreapta lui Nicolas Sarkozy, dat afară de la Elysée la finalul primului său mandat. Dar Parisul încă contează. Contează în Europa, contează la nivel global, este respectat. El stă și are putere de decizie în toate „cluburile” care contează: de la G8 la ONU, de la UE la NATO. Isi ridica vocea doar cat sa fie auzit si, de multe ori, sa actioneze ca o contrapondere a axei anglo-americane.
Italia și Spania nu. Sunt în sudul UE. Ele sunt altceva în ceea ce privește cercul de țări care se află deasupra Alpilor și Pirineilor. Sunt considerați nesiguri și suferă un handicap cultural, ca să nu mai vorbim de ancestral. Desigur este o generalizare a problemei, una extremă, dar acum s-a stabilit că un bun procent din diferența pe care Roma și Madrid îl plătesc pe spread față de Berlin se datorează neîncrederii pe care o are comunitatea financiar-politică. spre sudul Europei. Dar există și alți factori.
Italia este de ani de zile „conjunsă” de o criză politică care nu se termină niciodată și care o împiedică să lanseze proiecte de reformă pe termen mediu și lung pentru redresarea și modernizarea țării. Politica economică este absentă, la fel ca și sensibilitatea față de sprijinirea întreprinderilor și, prin urmare, față de cadrul de producție. Prin urmare, nu este de mirare că companiile se închid, că șomajul (în special în rândul tinerilor) a crescut vertiginos, că datoria publică continuă să crească și că PIB-ul este negativ. In aceste conditii ar fi o minune altfel.
La rândul ei, Spania plătește pentru politica economică fără scrupule a lui Aznar mai întâi și apoi a lui Zapatero. Care au forțat dezvoltarea țării drogând sectorul imobiliar și în consecință și sectorul bancar-financiar. Avantajul Spaniei față de Italia este că este o țară tânără, care încă mai poate spera în viitor: infrastructurile sunt acolo, marile multinaționale și ele. Este puțin locuit, are un teritoriu mare: nu numai limitat la limitele Peninsulei, dar extins și în America Latină. O supapă de ieșire care este pură salvare pentru conturile băncilor și companiilor din țară. Atâta timp cât Spania nu suferă un declin ca cel italian și puterile mafiote nu preiau controlul. În cazul naționalismelor lăudate precum cel al Cataloniei, în cazul unui federalism care a mers prea departe, în cazul prea multor legături între politică, afaceri și finanțe. Prim-ministrul Rajoy, în ochiul furtunii pentru finanțarea ilegală a partidului și alte lucruri, este avertizat. Dar este avertizată și monarhia, care și-a pierdut o mare parte din lustruire și recent și-a murdarit mâinile cu niște afaceri necurate.
