Se spune că economiștii liberali, în special Krugman e Stiglitz, s-au supraexpus susținând cu sabia scoasă referendumul de la Tsipras, care apoi a trebuit să vină la sfaturi mai blânde. El regretă că astfel de atitudini ar face parte dintr-un „război nedeclarat” la adresa euro, cu mult dincolo de scepticismul de lungă durată față de moneda unică europeană pe care acești economiști l-au arătat deja. Pentru a face acest lucru, pe Corriere din 22, este stiloul inteligent al lui Federico Fubini, cu argumente de luat în considerare. Cred că este pe deplin legitim să criticăm chiar și laureații Nobel în economie. Cu toate acestea, cred că este greșit să privim criza greacă - dimensiunea micro - fără a lua în considerare modul în care aceasta face parte dintr-o criză mai mare - dimensiunea macro - adică cea europeană.
Mi se pare că problema nu privește numai Grecia ci însăşi existenţa unei Europe unite sau nu. O Europă care, deși are în sine posibilitatea de a reacționa la criza începută în urmă cu șase ani, își arată partea și nu poate ieși din ea. Astăzi problema greacă va veni acasă, mâine, dacă continuăm cu aceeași abordare, italiană, spaniolă, portugheză, etc. va veni acasă la culcare. O UE care nu poate relansa creșterea economică nu are viitor și mai devreme sau mai târziu se defectează.
Evident, când a început, în 2010, aproape întreaga responsabilitate pentru criză a revenit Greciei, care a fixat conturile.. Dar astăzi, la mai bine de cinci ani mai târziu, cu diverse restructurări ale datoriei grecești, reforme grecești doar timide și contraproductive politici de austeritate fiscală, responsabilitățile sunt larg răspândite. Astăzi nu mai este suficientă menținerea unei abordări contabile menite să achite datoria prin prelungirea ei, chiar tăierea ușoară și scăderea dobânzilor. Trebuie să crești economia pentru ca datoria să fie sustenabilă.
Reformele din interiorul țărilor individuale merg în direcția corectă: îmbunătățesc condițiile de aprovizionare, dar nu sunt suficiente. De asemenea, avem nevoie de capacitatea de a genera cerere agregată, care trebuie să vină de la Bruxelles, care trebuie să exprime politici de creștere, mult dincolo de ceea ce este în Planul Junker (doar 20 de miliarde de capital proaspăt și multe urări de bine de neatins). Nu are rost să fii competitiv, să ai salarii mici și toate beneficiile aduse de reforme dacă nu există cerere agregată. Schaeuble și factorii de decizie de austeritate ar trebui să fie închiși într-o clasă care învață teoria generală a lui Keynes. Abia atunci ar ști că există o problemă a cererii agregate în Europa de astăzi. Și ar ști că SUA au ieșit din depresia economică în urma crizei din '29, în prezența șomajului la 25%, cu un new Deal, crearea de locuri de muncă, realizarea de investiții în infrastructură și, astfel, creșterea cererii agregate. Dacă țările care se confruntă cu crize ale datoriilor nu își pot devaloriza monedele, își pot extinde cheltuielile publice și pot face doar reforme pro-competitive în țară, nu o pot face. Cum se creează locuri de muncă fără cerere agregată? În Europa, țările care s-au descurcat mai bine au fost conduse de exporturi, adică de cererea agregată a celorlalte, nu a Europei. Și nouă ni se spune să exportăm mai mult... dar este iresponsabil. O zonă economică care este printre cele mai mari din lume nu își poate permite să își bazeze creșterea pe cererea agregată a altora. Cu atât mai mult astăzi că economia chineză dă și ea semne clare de încetinire.
Pe scurt, întreaga Europă este cea care are un deficit de creștere și chiar și țări extrem de competitive, cu baze macroeconomice solide, cum ar fi Finlanda, stagnează de ani de zile. OCDE ne spune că șomajul în rândul tinerilor persistent ridicat – în special în țările afectate de crizele suverane – va produce o epuizare permanentă a capitalului uman, un dezastru în ceea ce privește creșterea inegalității și a sărăciei.
În fața acestui scenariu, nu are sens să apărăm status quo-ul și să identificăm teoriile conspirației care vin de peste mări. Principalii vinovați pentru situația în care ne aflăm sunt doar în Europa. Era cunoscut de toți cei care doreau să-l vadă – nu doar Krugman și Stiglitz – că zona euro, la începuturile sale, nu era, în termeni tehnici, o „zonă monetară optimă”. Cu toate acestea, chiar și zonele neoptimale pot deveni optime în timp dacă sunt adoptate politici adecvate pentru a favoriza convergența între diferitele țări membre. Aici au fost făcute greșeli de neiertat viciate de o viziune greșită. La început s-a sperat, de fapt, că convergența dintre țările euro va fi automată. Nu a fost și nu a putut fi. Dimpotrivă, mai degrabă decât să favorizeze convergența, euro a favorizat de mulți ani „divergența” între țările membre.
Pe de o parte, scăderea structurală a ratelor dobânzilor la nivelurile germane a produs o relaxare a constrângerilor bugetare în țările periferice. Pentru persoane fizice, asta a însemnat credite ipotecare ieftine, dezlănțuind bule imobiliare, a căror explozie în multe părți ale Europei încă se lingă. Pentru guverne, aceasta a dus la o scădere a pragului de atenție asupra deficitelor și datoriei publice. De exemplu, este pentru toți să vadă cum în Italia, între 1998 și 2010, dobânzile mai mici (câteva zeci de miliarde pe an) nu au fost folosite pentru a sparge datoria publică sau pentru a reduce taxele, în schimb lăsând restul publicului cheltuielile cresc, prea adesea neproductive (pentru a spune ușor).
Pe de altă parte, economiile puternice – în primul rând Germania – și-au sporit în continuare competitivitatea nu numai cu creșteri mai mari a productivității decât în țările periferice, ci și cu politici de moderare a salariilor mai accentuate. Experții (europeni) de calibrul lui Paul De Grauwe consideră că lipsa de coordonare a politicilor salariale, care a produs dinamici dramatic divergente între Germania (salarii prea mici) și țările periferice (salarii prea mari), este una dintre principalele (dacă nu principalii) detonatoare ai crizei euro.
Pentru a reveni la subiectul atins mai sus, este corect să cerem țărilor slabe, care au fost protagoniștii acelei „divergențe”, să revină pe drumul cel bun adoptând reforme pro-competitive și, prin urmare, o ofertă agregată mai competitivă. Dar astfel de reforme trebuie să fie însoțite de un New Deal european care creează și cerere agregată în același timp. Altfel economiile periferice se vor vindeca clinic dar, din păcate, cu o encefalogramă plată. Și există și riscul ca neliniștea socială să determine aceste țări, prin alegeri democratice, să înființeze guverne care nu mai vor să bea acele medicamente, declanșând conflicte ale căror contururi sunt greu de deslușit.
