Prin „productivitatea muncii” înțelegem raportul dintre cifra de afaceri generată și cantitatea de muncă angajată într-un proces de producție. Este, în practică, nivelul de eficiență al unui sistem. În special în ceea ce privește economia italiană, problema este adesea menționată atunci când se încearcă înțelegerea motivelor crizei și se studiază soluții pentru revenirea la creștere. Ultimul în ordine cronologică, la 12 aprilie trecut, Fondul Monetar Internațional a invocat textul „creșterea lentă a productivității” drept unul dintre motivele care au condus la o reducere a estimărilor de creștere a PIB-ului pentru anul curent și pentru 2017. Prin urmare, merită observat. câteva date pe această temă, pentru a încerca să înțelegem care este situația atât la nivel global, cât și în ceea ce privește țara noastră.
Putem începe prin a analiza datele din tabelul 1, care evidențiază dinamica productivității la nivel mondial în ultimii douăzeci de ani. Progresul tehnic și educația medie superioară au generat în medie o îmbunătățire a eficienței. Ritmul acestei îmbunătățiri, totuși, a scăzut semnificativ odată cu venirea marii crize. Dintre țările din G7, creșterea productivității s-a redus de peste jumătate în ultimul deceniu și chiar și luând în considerare datele așa-numitelor „Piigs” observăm (cu excepția pozitivă a Spaniei) o scădere bruscă.
Cu toate acestea, cifrele referitoare la Italia ies în evidență în special: în anii dinaintea crizei, rata de creștere a productivității muncii fusese deja mult mai mică decât cea a marilor economii mondiale. Mai târziu, în timp ce la nivel global a fost doar o încetinire, la noi am cunoscut o adevărată încetinire. „Performanța” muncii este așadar astăzi la același nivel ca acum zece ani.
Dintre țările analizate, doar Grecia s-a descurcat mai rău decât noi, unde din motive ușor de înțeles în ultimii ani s-a înregistrat o contracție puternică. Dinamica este așadar clară: la nivel global nu mai este posibil să se genereze rata de creștere a eficienței care a fost observată la începutul anului 2000; cu toate acestea, situația din țara noastră este hotărât mai gravă, unde productivitatea muncii era scăzută înainte de criză și stagnează de ani de zile. Odată analizate datele „relative”, pentru a avea o vedere mai clară asupra fenomenului este bine în acest moment să aruncăm o privire și asupra datelor „absolute”. Prin urmare, tabelul 2 compară nivelul Produsului Intern Brut pe oră lucrată în 1995 cu nivelul actual.
Cele două „fotografii” arată o situație foarte diferită: la mijlocul anilor 90, Franța se lăuda cu cea mai bună eficiență a producției dintre marile economii ale lumii, urmată de Germania. PIB-ul mediu pe oră lucrată generat în țara noastră a fost mai mare decât media țărilor din G7 și în concordanță cu cea a Statelor Unite. Astăzi, însă, productivitatea muncii din Italia a scăzut cu mult sub medie. Dintre economiile majore, doar Japonia are un nivel mai scăzut de eficiență (dar a redus lent decalajul în ultimii ani). Și chiar și la nivel continental am fost depășiți atât de Spania, cât și de Irlanda. Palma celei mai productive economii aparține în schimb SUA, unde creșterea eficienței în pofida crizei a fost mare pe toată perioada analizată.
Pe scurt, datele observate recent explică foarte bine de ce chestiunea „productivității muncii” este atât de mult citată atunci când vorbim de situația economică mondială și explică și mai bine de ce Italia este țara cel mai implicată în aceste discuții. De câteva decenii încoace, țara noastră a alunecat încet de la a fi una dintre cele mai „performante” economii către niveluri tot mai scăzute de eficiență, cu tot ceea ce presupune acest lucru. Îmbunătățirea productivității nu este cu siguranță singurul factor necesar pentru a ieși din criză, dar este cu siguranță un element foarte important. În rest, având în vedere tendințele actuale, țara noastră este inevitabil sortită să părăsească lista așa-zișilor „marilor”.
