Trebuie să ne întoarcem în timp pentru a găsi o adunare a acționarilor Telecom Italia la fel de electrică precum cea care promite să aibă loc mâine. Refrectoarele se vor aprinde pe navigarea dificilă a celui mai mare grup italian de telecomunicații între stâncile recesiunii, concurența adesea neloială a Over the Top și moștenirea trecutului. Dar este destul de clar că mințile și inimile acționarilor vor fi încălzite mai ales de planul chinezilor și al lui Hutchison Whampoa de a deveni acționarul de referință al Telecom fără o ofertă de preluare, ci prin integrarea 3HG și schimbul și ajustarea ulterioară. Partenerii mari și mici își fac deja conturile și evaluează beneficiile unei tranzacții care prezintă diferite fețe în ochii lor. Spaniolii Telefonicăi, singurul partener industrial adevărat cel puțin pe hârtie, sunt cei mai precauți și nu ar dori să lase câmpul pe seama concurenților chinezi. Marii actionari financiari (de la Intesa Sanpaolo, care este cel mai optimist, la Mediobanca si Generali) abia asteapta sa iasa dintr-o investitie care le-a dat mai multe tristeti decat bucurii doar daca cursul este plauzibil. În sfârşit, micii acţionari: le este frică să nu rămână fără abur din cauza excluderii iniţiale a ofertei de preluare.
Dar o adunare a acționarilor precum cea a Telecom și mai ales un proiect de preluare din străinătate precum cel al grupului condus de magnatul din Hong Kong Li Ka-Shing – care îl cunoaște pe președintele executiv al Telecom, Franco Bernabè, de mai bine de cincisprezece ani. – nu este o afacere care îi privește doar pe acționari. Nu numai pentru că, oricât de învinețită, Telecom Italia rămâne unul dintre puținele grupuri mari ale unui capitalism italian care a fost întotdeauna afectat de nanismul antreprenorial. Dar pentru că Telecom deține și administrează o infrastructură – precum rețeaua de telefonie fixă – care a fost întotdeauna considerată strategică și ca atare chiar protejată de cota de aur. Tocmai pe acest punct și mai ales în vederea formării unui nou guvern, va fi însă bine să nu ieșim de la subiect și să ne pregătim pentru a apăra inteligent adevăratele interese naționale, știind că nu toate sunt strategice.
Practic: Telecom Italia este încă strategică astăzi sau nu? Merită sau nu un strigăt din partea patriotismului economic? Trebuie să distingem. De interes național sunt acele active care, în condițiile date, au două caracteristici inconfundabile: contribuie semnificativ la dezvoltarea economică și formarea PIB-ului și nu sunt replicabile. Din acest punct de vedere, rețeaua fixă Telecom este și rămâne, în condițiile tehnologice și de piață actuale, cu siguranță strategică și merită să fie protejată și să rămână ferm în mâinile Italiei în conformitate cu normele europene.
Dar discuția privind serviciile care tranzitează pe rețea și pe care Telecom le oferă în concurență cu alți operatori este cu totul alta: acestea sunt cu siguranță importante dar, într-o piață acum liberalizată, nu doar că sunt replicabile pe scară largă dar nu mai pot fi considerate strategice. Nimic în neregulă, așadar, dacă partea Telecom care administrează sau vinde servicii de telecomunicații a ajuns în mâna unor grupuri străine: astăzi vorbim de chinezi, dar nu este deloc sigur că egipteanul Sawiris (fostul Wind) nu va întoarce-te la birou sau lasă-l pe Mexican Slim să apară din nou.
Altul este discursul rețelei care, nefiind replicabilă și investind interese naționale sensibile, nu va mai ajunge sub alte ceruri și trebuie să rămână o garnizoană italiană. La fel de? Spin-off-ul rețelei de la Telecom și intrarea în teren a unui subiect instituțional precum Cassa depositi e prestiti, întărit de un top management competent precum cel care va fi reînnoit tocmai mâine în persoanele președintelui Franco Bassanini. iar CEO-ul Gorno Tempini, are dreptate și aici noul guvern va trebui să-și joace rolul.
Interesul reînnoit al investitorilor străini, al pieței și al instituțiilor din Telecom Italia este, așadar, binevenit, dar aveți grijă să nu faceți baricade provinciale miope și bătălii inutile din ariergarda precum unele voci sindicale dar și politicieni care nu renunță niciodată să amenințe.
